Duminică s-au jucat ultimele spectacole din stagiune la Teatrul Național. Și eu am ales să mai merg o dată la Nebun din dragoste. Deși am mai văzut spectacolul de vreo 4 ori, cred… Și am plecat de la teatru cu un sentiment tare ciudat, pe care încă-l port cu mine… Știam că-mi va fi greu peste vară fără teatru. Dar nu m-am așteptat ca ieșind din sală să mă simt așa. Ca în momentul unei despărțiri grele… Ca și cum o părticică din mine ar fi rămas acolo, așteptând clipa revederii… Dar două luni trec repede, nu? Și cât ai clipi va fi septembrie și teatrele își vor deschide iar porțile lor fermecate… Iar până atunci ar fi cazul să încerc să las puțin deoparte depresia mea de sfârșit de stagiune și să revin la lucruri mai importante, nu-i așa? Cum ar fi spectacolul de duminică seara 😉

Cum vă spuneam, am tot fost la Nebun din dragoste. Prima dată prin februarie, pe o ploaie îngrozitoare. În primul rând din „vina” cuiva din distribuție, după cum v-am și povestit la vremea respectivă aici, pe blog. Apoi s-a mai adăugat și-un alt motiv pentru care am simțit nevoia să revin mereu . Spectacolul ăsta m-a tulburat într-un fel aparte. Și așa cum se întâmplă cu fiecare spectacol pe care-l revăd, cu fiecare reprezentație am început să observ detaliu după detaliu. Nuanțe ascunse în cuvinte, în gesturi și-n tăceri, care la început poate că-mi scăpaseră… Și mi-am dat seama deunăzi, la teatru, că ar fi trebuit să vă povestesc și vouă mai pe-ndelete despre toate acestea…

Nebun din dragoste e un spectacol pe care nu e neapărat ușor să-l privești. Nu e pentru toată lumea și asta se simte uneori după reacțiile din public. Nu-ți e neapărat foarte la îndemână să te pui în pielea personajelor și asta te cam pune la încercare ca spectator. Însă uneori teatrul trebuie să facă și asta. Să te împingă dincolo de linia aceea invizibilă. Dincolo de zona ta de confort… Iar mie mi se pare că e nevoie să vezi povestea asta ca să înțelegi câteva lucruri… E nevoie să vezi tumultul în care sunt aruncați fără vreo vină doi oameni, ca să înțelegi că acțiunile unui singur individ pot da peste cap mult prea multe vieți… Pentru că despre asta ne vorbește Nebun din dragoste. Despre greșeli neasumate. Despre fapte și mai ales despre consecințe. Despre secrete care dor. Despre cât de ușor e să cazi victimă unei viclenii de-a destinului și despre cât de greu e să te salvezi. Despre cât de fragili suntem, de fapt, cu toții în fața lucrurilor pe care nu le putem controla. Așa cum este, fără doar și poate, iubirea.

Și lăsând pentru o clipă deoparte secretul întunecat ascuns în piesa asta, Nebun din dragoste te face să fii puțin invidios. Pentru că, până la urmă, să iubești cum se iubesc Eddie și May e ceva… Pentru că dincolo de două suflete bântuite de jocurile hazardului, se întrezăresc doi oameni care simt un soi rar de iubire. Iubirea aia cu care nu prea te poți lupta, oricât ai încerca. Iubirea aia care te face să te sufoci fără celălalt. Și care va renaște mereu din propria cenușă… Și apoi te trezești – tu, spectatorul ascuns cuminte în întunericul parcă prea apăsător al Sălii Atelier – mulțumindu-i lui Dumnezeu că nu ești în locul lor. Și știi că dacă ai fi, ai avea tot dreptul să înnebunești… Și te întrebi inevitabil dacă nu cumva au înnebunit câte puțin cu fiecare spectacol și actorii de pe scenă… Fiindcă nu sunt sigură că poți să porți măștile pe care le poartă ei și să-ți asumi emoțiile pe care și le asumă ei – și asta la nivel de perfecțiune absolută! – fără să-ți pui la încercare fie și pentru o fracțiune de secundă, propriul echilibru… Și după ce-am văzut alte trei variante ale aceluiași text – două dintre ele jucate în teatre americane, acasă la autorul Sam Shepard – îndrăznesc să spun că ceea ce se întâmplă la TNB sub bagheta lui Claudiu Goga rămâne până acum singura montare care mi-a ajuns la suflet… N-am văzut niciun alt Eddie care să te facă să râzi, să plângi, să-l înțelegi și să nu-l mai înțelegi, să vrei să-l urăști și apoi să vrei să te duci acolo lângă el și să-l îmbrățișezi și toate astea în același timp, așa cum o face Eddie cel construit de către Gavril Pătru. Și în nicio altă May n-am regăsit un asemenea amalgam de emoții precum cel adus în fața publicului de Raluca Aprodu. Niciun alt bătrân nu mi-a părut atât de prezent și în același timp atât de fantomatic precum bătrânul lui Mihai Călin. Și cu siguranță nu a existat și nu va exista vreodată un Martin mai dulce și mai inocent decât cel personificat magistral de Ioan Andrei Ionescu.

Nebun din dragoste te face să-ți dai seama că da, există iubiri vinovate în lumea asta. Dar în același timp te face să te întrebi ce vină poartă, în fapt, aceste povești interzise? Ce vină poartă doi oameni, oricare ar fi ei, pentru sentimentele lor? Știm noi cu ce demoni se luptă cei ce se iubesc deși știu că n-ar trebui să o facă? Și suntem noi atât de siguri că propriile noastre sentimente au fost mereu complet, dar complet, nevinovate? Da, Nebun din dragoste e unul dintre acele spectacole care dor. Care te lasă pentru o clipă fără aer. La care te mai gândești o vreme după ce pleci de la teatru… O poveste complicată, jucată dumnezeiește într-un decor care nu face altceva decât să reflecte în exterior dezordinea din interiorul personajelor. O poveste pe care cumva vrei să o revezi, chiar dacă te dă peste cap… E un spectacol cu multe subînțelesuri, pe care trebuie să-l descoperi pe de-a întregul. Un spectacol pe care trebuie să-l vezi deopotrivă cu mintea și cu sufletul pentru a-i descoperi frumusețea ascunsă dincolo de aparențe 🙂

Later edit (02.12.2018): Am fost iar la Nebun din dragoste. Doar ce-am ajuns acasă. De fapt, am ajuns de mai bine de-o oră, dar mi-a trebuit un pic să-mi (re)adun gândurile. Și am vrut neapărat să adaug rândurile astea… Cred că în seara asta a fost cel mai mișto Nebun din dragoste din câte am văzut eu până acum! Și am văzut spectacolul ăsta cred că de vreo zece ori din februarie și până acum… Și mi-am dat seama că e imposibil să mă plictisesc vreodată de el. Mi-am dat seama că mai am încă atâtea de descoperit în scriitura lui Sam Shepard și-n felul în care Claudiu Goga a ales să o „traducă” pe scenă… Mai sunt încă multe detalii de regăsit în fiecare dintre cele patru personaje. Mai sunt multe conexiuni pe care mintea mea le are de făcut. Mai sunt multe lucruri pe care spectacolul ăsta mai trebuie să mă provoace să le simt… Mi-am dat seama că actorii ăștia patru vor face mereu ca povestea asta să-ți meargă la suflet, oricât de complicată ar fi ea… Că o să mă doară mereu la fel de mult scena aia când Eddie alunecă încet pe lângă ușă și îi promite lui May că n-o să mai plece… Că sunt puțin invidioasă pe inocența lui Martin… Și pe cât de frumoasă e May în rochia aia roșie asortată cu bocanci și pe cât de puternică e ea… Și că, deși nu-mi place, bătrânul o să-mi fie mereu al naibii de antipatic… Și mi-am dat seama că aș prefera de o mie de ori o iubire așa, zbuciumată și poate nu întotdeauna morală, în locul unui compromis sentimental dictat de normele societății… Și a început să mă afecteze tot mai mult spectacolul ăsta… Ceea ce e de bine. E la fel ca Message in a Bottle. Un film la care plâng mereu de nu mai știu de mine, și care tocmai prin asta simt că-mi face bine… Nu, de data asta nu m-a bufnit plânsul în sală la Nebun din dragoste, ca săptămâna trecută. Sau ca acum două săptămâni… S-a întâmplat însă când am ieșit. Și tot drumul spre casă m-am luptat cu lacrimile. Noroc că la ora aia, erau pustii străduțele dosnice pe care vin eu spre locuința mea din mahala… Și m-am tot gândit la cât de mult datorez eu teatrului. Și spectacolului ăstuia, care s-a nimerit să se joace de fiecare dată când a fost câte o zi specială pentru mine. Și nu, eu nu cred în coincidențe… Și cred că din când în când ar trebui să-i mai stresez pe oamenii ăștia frumoși nu doar cu prezența, ci și cu câte o reverență. Mulțumesc, Raluca Aprodu! Mulțumesc, Gavril Pătru! Mulțumesc, Ioan Andrei Ionescu! Mulțumesc, Mihai Călin!

PS: Aseară am stat la balcon. Acolo am mai prins loc. Fiindcă inițial am zis că nu merg. Apoi m-am răzgândit și-am alergat la casa de bilete când era aproape sold out… Nu mi-a plăcut acolo sus, fiindcă n-am putut să le văd prea bine ochii… Ce mi-a plăcut a fost că am putut să mă bucur parcă mai bine de decor… Și promit să găsesc cât mai curând timp să scriu un articol întreg despre de ce-l iubesc eu pe Ștefan Caragiu