Da, era de bine. Titlul zic 🙂 A fost într-o joi, nu de mult, prima reprezentație a lui Nebun din dragoste din stagiune. Spectacolul meu preferat, pe care dintr-o seară fatidică de mai, acum trei ani, și până acum l-am văzut de fiecare dată când s-a jucat. Despre care am mai scris, aici. Și care, sincer și oricât de aiurea ar suna, speram în adâncul sufletului să nu se reia…
Pentru că doare. Spectacolul ăsta al lui Claudiu Goga mă doare cum puține m-au durut vreodată. Mă atrage exact așa cum lumina lămpii atrage un fluture din ăla bleg de noapte și apoi mă nimicește pe dinăuntru… E cumva foarte personală povestea asta și răscolește în mine niște lucruri. E primul spectacol la care mi-am dat voie să plâng, să-mi ard proprii demoni odată cu ai personajelor… Spectacolul care m-a făcut să-mi doresc să fac teatru, nu doar să văd teatru. Și care acum m-a durut și mai tare și pe care l-am iubit și mai mult
Mi-am luat bilet într-o noapte, pe la patru, după jumătate de pahar de vin. Rândul unu, în mijloc. Părea o idee bună atunci… Dar… Doamne cum m-a lovit spectacolul ăsta de data asta! N-am fost în stare să plâng, deși îmi ardeau ochii în orbite. Abia dacă am reușit să mă ridic în picioare la final. Cred că n-am fost în stare nici să respir, pe alocuri… Am plecat de la teatru cu un amestec de bucurie nemărginită că am revăzut o bijuterie de spectacol și oameni dragi. Și cu un nod în stomac…
Nebun din dragoste e, pentru mine, asemeni unei furtuni perfecte. Știu, nu sunt romantica tipică… Însă chiar și acum, după ce am văzut spectacolul de niște zeci de ori, mă fascinează. Mă fascinează ideea unei iubiri atât de mari. Mă revoltă mojicia destinului care uneori ține morțiș să se pună de-a curmezișul. Mă dor fizic lacrimile din ochii lor. Mă înspăimântă gândul că niciodată nu voi cunoaște o dragoste atât de mare încât să știu că nu o dispară nici dacă mi-aș smulge inima din piept. Mă încearcă invidia că nu voi scrie niciodată teatru așa, ca Sam Shepard. Și mă chinuie un milion de întrebări…
De ce ne mai e dat să iubim, dacă trebuie să plătim un asemenea preț? Ce aș face eu în locul lor? Cine decide când începe și când se termină o poveste care e mai presus de noi? De ce timpul nu le vindecă pe toate, așa cum se spune? De ce trebuie să plătim noi pentru greșelile celor care ar fi trebuit să ne fie pavăză în fața răului? De ce, de ce, de ce? Pentru cine? Cu ce drept? În numele cui? Și iar, de ce?
Și m-am luptat în seara aia. M-am luptat cu mine să nu las toate lucrurile pe care le scoate Nebun din dragoste de obicei la suprafață să se prăvălească peste sufletul meu. Am încercat să mă distrag. Să văd dacă mai știu textul (da, îl știu!), să mă bucur din toată inima de momentele amuzante din spectacol, să mă enervez pe oamenii care stăteau pe telefon în sală, să bag de seamă orice detaliu din decorul super mișto care poate mi-a scăpat până acum… Nu, n-a fost cu putință. Încă simt cum fuge scaunul de sub mine pe undeva pe la jumate. Încă îmi e inexplicabil de greu să privesc scena în care May e așezată pe masă, cu sticla aia de tequila în mâini. Încă mi se rupe sufletul în două în momentul în care Eddie alunecă pe lângă ușă și se așează pe blestamata aia de podea. Încă vreau să mă duc acolo și să-l iau pe Martin de mână. Încă îmi e greu, al naibii de greu. Încă mă tulbură spectacolul ăsta, mai mult decât atunci când l-am văzut prima dată…
Am să tot revăd spectacolul, atâta timp cât oamenii ăștia nu se satură să mă tot știe în sală. Însă promit să nu mai stau niciodată în primul rând. E prea multă durere care se prăvălește peste mine, e prea vie povestea, sunt prea aproape de idolii mei și mă doare prea tare să privesc în ochi personajele și să văd zbuciumul oamenilor din spatele actorilor… Atât am vrut să consemnez, poate fără sens și poate nu tocmai coerent, dar am simțit nevoia să aștern gândurile astea pe foaie. Mulțumesc, dragilor!
Cultural.21 