Am fost aseară la Nebun din dragoste. Cred că a 7-a oară, dacă nu mă-nșel… Fiindcă spectacolul ăsta mi-a intrat cumva pe sub piele și aș tot reveni în sală ori de câte ori se joacă. Și oricât de nebunească ar putea suna însăși dependența mea față de povestea asta, am eu motivele mele pentru care mă întorc iar și iar la teatru… Nu știu dacă v-am mai spus, dar mie îmi place cum scrie Sam Shepard. Și-mi place Fool for Love (n.r. titlul original al piesei) în mod special. Și recunosc – și asta cu riscul de a-mi auzi vorbe – mă fascinează cumva iubirea asta neobișnuită dintre Eddie și May și mă încearcă puțin invidia la gândul că doi oameni s-ar putea iubi cu un asemenea magnetism… Și da, mai e și distribuția…

Sunt doi oameni în Nebun din dragoste al căror joc mie mi se pare absolut incredibil. Doi actori dintre aceia rari. Talentați până peste poate. Care-și pot asuma absolut orice rol cu aceeași strălucire. Doi actori despre care îmi permit să afirm – cu toată încrederea ce mi-a fost conferită de psihologul din mine – că sunt nebuni din dragoste de teatru! Despre unul dintrei ei v-am povestit deja aici. Despre cel de-al doilea aș vrea să o fac în rândurile ce urmează 🙂

Ioan Andrei Ionescu e fără doar și poate unul dintre cei mai buni actori pe care mi-a fost dat să-i văd. Și nu doar de la noi. Și nu doar din generația lui… Și nu, chiar nu cred că e doar părerea mea de spectatoare subiectivă! Nu sunt mulți cei care pot convinge publicul de priceperea lor indiferent de partitura care le revine și de registrul în care joacă. Dar el este unul dintre cei puțini. Fie dramă, fie comedie, el este unul dintre actorii care se prezintă mereu impecabil pe scenă și nu ai cum să nu remarci asta. Iar în rolul lui Martin din Nebun din dragoste îmi pare că se întrece pe sine… Pentru că eu nu mă pricep, dar chiar nu cred că-i ușor să faci un rol comic într-o dramă. Iar Martin e personajul acela timid și neștiutor, prea politicos, ușor copilăros și îndrăgostit fără să vrea de o fată frumoasă cu un trecut periculos căruia îi revine responsabilitatea uriașă de a echilibra toată nebunia din spectacol. Fiindcă e multă tensiune în Nebun din dragoste. Și e nevoie de inocență la un moment dat. De naivitatea asta dusă până la extrem pe care o întruchipează cu asemenea nonșalanță domnul despre care vă vorbesc. E genial! Ioan Andrei Ionescu e genial! Siguranța cu care joacă nesiguranța. Felul în care stăpânește fiecare gest și fiecare replică. Precizia cu care controlează relația cu partenerii de joc, în special cu la fel de genialul și aici vulcanicul Gavril Pătru. Curajul cu care jonglează cu simțul ridicolului… Tot ceea ce face pe scenă e la superlativ!

Nu, eu nu prea mă pricep la detalii tehnice legate de actorie. Cred că tocmai ce-am mai spus-o. Pentru mine actorii buni se definesc prin emoția pe care o transmit de acolo, de pe scândură. Iar Ioan Andrei Ionescu poate să transmită enorm. Și aduce o energie aparte. E mereu stăpân pe situație. Chiar și atunci când trebuie să pară că nu e. În jocul său nu-i loc de ezitare. Sau dacă e, nici cel mai ager ochi din public nu are timp să observe… Strunește cu dibăcie comicul, știe să asculte, are o prezență de spirit uluitoare. Și ce-mi place poate cel mai mult e felul în care-și își construiește pas cu pas personajul la fiecare spectacol, în perfectă concordanță cu vibrația serii în cauză. E atent la ritmul colegilor săi, la jocul lor, la cele mai fine detalii… Și-l acordează parcă într-o clipită pe Martin al său la Eddie al lui Gavril Pătru, asigurându-se că împreună reușesc să creeze antiteza perfectă. Fiindcă nu, nici un spectacol nu e copia identică a celuilalt. Și nimic nu mi se pare mai important decât să simți energia celor cu care împarți scena și să le devii complice… Iar Ioan pare, cel puțin din public, complicele perfect…

Aseară m-am bucurat pentru a nu știu câta oară de un spectacol perfect. Și Ioan Andrei Ionescu se face în parte „vinovat”. Și aș vrea să-i mulțumesc pentru asta… Aș vrea să-i mulțumesc pentru pasiunea cu care face teatru. Pentru că mă face să râd ori să plâng de fiecare dată când îl văd pe scenă. Pentru Martin și pentru toate celelalte personaje cărora le dă viață… Pentru că deși știe că nu avem ce să oferim la final în afară de aplauze, vine seară de seară în fața noastră, a publicului adeseori egoist, cu sufletul pe tavă… Mă înclin!