Azi a fost zi cu două spectacole. Două spectacole de la care am plecat cu lacrimi în ochi. Două spectacole făurite de același Claudiu Goga. Da, am mai văzut eu mai multe spectacole într-o zi. Dar e prima dată când văd două povești ieșite de sub aceeași baghetă regizorală la nici două ore una de cealaltă… Despre Nebun din dragoste v-am tot povestit și aici și pe Facebook de probabil că v-am înnebunit… N-am ce face, e unul dintre spectacolele de care am devenit dependentă și care-mi servește de fiecare dată drept refugiu… Despre Dumnezeul de a doua zi, pe care l-am descoperit în după amiaza asta la Metropolis aș vrea să vă povestesc câte ceva acum…
Nu știam nimic despre spectacolul ăsta… Auzisem că-i mișto și tot voiam să-l văd. Și iată că azi am reușit… Și nu-mi pare deloc rău că am mers la teatru. Într-adevăr, Dumnezeul de a doua zi e mișto. E un spectacol foarte sincer. Foarte direct. Foarte real. E o poveste alcătuită din povești… O poveste despre părinți, copii și Dumnezeu, după cum ne spune chiar regizorul… O poveste despre iubire și despre tot tumultul în care ne aruncă de cele mai multe ori ea… Despre familie. Despre relații. Despre c te face cu adevărat un om „avut”… Despre soartă. Despre predestinare, poate? O poveste despre neprevăzut. Despre firesc. Despre oameni. O poveste care te face să râzi doar ca să te facă mai apoi să te simți vinovat că ai făcut-o… Și să înțelegi cât de mult subtext se ascunde în radiografia asta emoțională conturată de Mimi Brănescu…
Dumnezeul de a doua zi te obligă să descoperi frânturile de realitate ascunse în fiecare „fotografie” din spectacol și să le pui cap la cap, pentru a-ți însuși lecția pe care o ai de învățat din povestea asta. O poveste care te face să te gândești de două ori la multe lucruri. O poveste care are umor, are o doză sănătoasă de (auto)ironie, are un amestec dulce amărui de îndrăzneală și duioșie și are un soi de simplitate frumoasă. Și ar putea fi povestea oricui. Chiar și a ta, a celui care privești relaxat din public… Și când înțelegi asta, e posibil să simți și-o lacrimă undeva în colțul ochilor… Și te întrebi brusc, tu ce-ai face în locul lor?
Cât despre cei doi oameni talentați de pe scenă? Hmm… Impecabili. Nu mă pricep eu prea mult, dar cred că genul acesta de spectacol nu-i deloc simplu. Doar că Mirela Oprișor și Vlad Zamfirescu nu lasă să se vadă. Au o dezinvoltură și o naturalețe de invidiat. Jocul lor e simplu. Simplul acela sublim, după cum spunea Vlad despre un alt spectacol de pus la suflet (n.r. Un tramvai numit dorință). Nu e nimic forțat. Nimic exagerat. Nimic teatral. Nu vezi doi actori jucând un rol, ci vezi doi oameni. Doi oameni cu gânduri și cu sentimente cât se poate de reale. Doi oameni onești. Doi oameni obișnuiți, conturați atât de firesc și de lejer. Doi oameni pe care vrei să-i îmbrățișezi și să le spui că totul va fi bine… Mirela și Vlad știu exact cum să poarte publicul în poveste. Amândoi pun o părticică din sufletul lor în ceea ce fac pe scenă și e imposibil să nu observi asta din sală… Amândoi investesc emoție și își asumă al naibii de bine două partituri care e imposibil să nu doară… Și pentru asta nu pot să nu-i admir!
Da, mie mi-a plăcut Dumnezeul de a doua zi… Da, m-a durut un pic spectacolul ăsta. Am plâns. Am râs. Am înțeles una, alta despre viață… Ok, mi-a fost și-un pic poftă de cartofi prăjiți. Dar am auzit că nu erau tocmai grozavi, așa că o să uit de asta 😉
Cultural.21 