Ce înseamnă să fii nebun din dragoste… de teatru

O fi fost ieri ziua îndrăgostiților, dar eu aseară tot la teatru am fost. Tot singură, ca de obicei. Căci până la urmă și iubirea pentru teatru se cere celebrată, nu-i așa? 🙂 Și-am văzut Nebun din dragoste… Și da, a fost unul dintre acele spectacole care fac ele ce fac și reușesc să mă scoată puțin din zona mea de confort. Unul dintre acele spectacole la care merg cumva neîncrezătoare și de la care plec mereu îngândurată…

Un spectacol complicat aș spune. Despre dragoste, dar nu neapărat în forma ei cea mai frumoasă. Despre lucrurile necugetate la care ne împinge ea. Despre destin și despre încăpățânarea de a i te împotrivi. Despre cum a iubi mai presus de orice e uneori periculos. Despre multe lucruri grele… Un spectacol care te face cumva să răsufli ușurat pentru că nu ești tu în pielea lor. A personajelor… Și un spectacol care, dacă ai trăit vreodată o poveste de iubire imposibilă, te va răscoli. Inevitabil. Și încă pentru mult timp… Pe mine știu că m-a răscolit. Și m-a durut parcă povestea pe care am văzut-o. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc acum. Ci despre motivul pentru care am mers eu în primul și în primul rând la Nebun din dragoste. Și motivul are un nume: Gavril Pătru.

Nu știu dacă v-am mai spus, dar Gavril Pătru e unul dintre actorii care mie îmi plac mult. Mult de tot. Are el ceva al lui, ca toți actorii buni. Și nu pot să nu mă întreb, ori de câte ori îl revăd pe scenă, cum e oare posibil ca un om să transmită atât de mult cu o asemenea ușurință? Ce tribut cere oare harul ăsta? Cum poate să se contopească atât de firesc cu fiecare personaj și să fie mereu la fel de bun? Mereu. Indiferent de rolul pe care-l joacă. Apoi îmi amintesc că e și el, la fel ca alți câțiva colegi de-ai săi de breaslă pe care eu îi iubesc enorm, un soi de supraom. Și când vine vorba despre partitura ce-i revine în Nebun din dragoste, cuvintele parcă sunt de prisos.

Eddie e, mai mult ca sigur, genul de personaj care cere enorm de la un actor. Emoțional vorbind. Genul de personaj care nu răvășește pe interior doar publicul, ci și actorul care se obligă să simtă – fie doar și pentru o fracțiune de secundă – tot ce simte acel suflet pierdut din piesă… Însă el, Gavril Pătru reușește să ia toate sentimentele astea și să le transpună magistral în fiecare gest. În fiecare privire care te face să te cutremuri. În felul în care rostește fiecare cuvânt. Și în felul în care tace, deopotrivă… Și vine astfel încă o dată în fața publicului cu o demonstrație incontestabilă de perfecțiune cum puțini actori sunt capabili să facă. Și pe care nici toate aplauzele din lume nu o pot răsplăti îndeajuns. Când bate gongul și luminile se sting, Gavril Pătru devine una cu Eddie, (anti)eroul pe cât de puternic în aparență, pe atât de fragil în realitate. Și ai impresia că Sam Shepard l-a avut pe el în minte atunci când a scris textul…

E atât de multă exactitate și atât de multă dăruire în felul în care golanul american torturat de propriile sentimente prinde viață pe scenă… Atât de multă emoție reală în ochii ăia adânci ai lui, încât te trec fiori în sală când îi întâlnești în treacăt privirea… Atât de multă pricepere în fiecare pas și în fiecare replică… Atât de multă forță interioară fără de care nesiguranța și slăbiciunile personajului n-ar putea ieși nicicând la suprafață. Atât de multă nebunie frumoasă. Căci un lucru e cert. Nu poți să joci așa cum joacă Gavril Pătru decât dacă ești puțin nebun. Din dragoste. De teatru 🙂

Rar mi-a fost dat să văd un actor care să domine scena cu atât de multă pricepere, de la dramă la comedie și înapoi. Gavril Pătru e însă unul dintre cei hărăziți să strălucească ori de câte ori cortina se ridică. Unul dintre oamenii aceia puțini cu puteri magice, care-și pun la fiecare spectacol sufletul pe tavă în fața unor necunoscuți fără să ceară nimic în schimb… Un artist îndrăgostit la nebunie de o meserie fermecată. Un artist în fața căruia mă înclin mereu cu admirație și, mai ales, cu recunoştinţă!