Vârstele lunii. Doi actori, o poveste și ceva lacrimi în sală…

Auzisem foarte multe despre unteatru și până la urmă iată că am reușit să ajung și eu la locul cu pricina. Asta după ce, bineînțeles, am reușit cumva să mă rătăcesc în linie dreaptă și era cât p-aici să întârzii… Și mi-a plăcut locul. Dintre toate spațiile independente de joc în care am intrat eu până acum, cred că e cel mai primitor și nu puteam să nu remarc asta cu voce tare. Bine, am fost tentată să remarc și ochii tipului de la bar, dar asta nu cred că are vreo legătură cu blogul, așa că las pe altădată… Deci, să revenim. Am poposit la unteatru într-o seară aproape ploioasă de iulie fiindcă voiam neapărat să văd Vârstele lunii. Un spectacol la care mă bucur mult de tot că am ajuns…

Vârstele lunii este un text scris de Sam Shepard. Tipul care a mai scris printre altele și Nebun din dragoste, care mie îmi place tot mai mult de fiecare dată când revăd spectacolul de la Național… Iar Vârstele lunii a fost scris, dacă nu mă-nșel la cererea unui teatru din Irlanda. Și irlandezii sunt pretențioși când vine vorba de teatru, deci cum avea să nu fie mișto spectacolul ăsta? 🙂 Și da, e mișto. Dar e și greu. Vârstele lunii e unul dintre acele spectacole care aduce în fața publicului și poezie și duritate deopotrivă. Ai zice la început că ar putea fi o comedie. Dar afli apoi că de fapt e o dramă care își face simțit mesajul, paradoxal, prin umor. E un spectacol de o sinceritate brută. O poveste care, peste ani, ar putea fi în definitiv a oricui. O poveste care te face să te întrebi ce va rămâne cu adevărat întipărit în mintea ori în sufletul nostru o dată cu trecerea timpului și de ce… O poveste despre prietenie, iubire, timp și… sfârșit. Un puzzle ușor ambiguu la prima vedere, plin de simboluri și metafore ascunse în spatele unui dialog aparent banal dintre doi prieteni de-o viață ajunși acum aproape de punctul final al existenței lor… E un spectacol cu o încărcătură emoțională la care nu te aștepți. Și te ia puțin pe nepregătite. Și te face să înțelegi câte ceva despre tine însuți. Și aș spune că nu-i un spectacol chiar pentru oricine, dar n-aș vrea să mă hazardez. Nici eu nu credeam că voi rezona neapărat cu scriitura lui Sam Shepard și totuși iată-mă acum încercând să-l tot descopăr 🙂

Ce pot însă să vă spun cu certitudine e că Vârstele lunii pune spectatorul în fața unei demonstrații sublime de actorie. Mereu mi s-a părut că spectacolele în 2 actori sunt cele mai complicate. Chiar mai greu de jucat decât un one man show… Nu știu acum dacă e într-adevăr așa, dar eu asta simt… Și-am admirat mereu actorii care își asumă astfel de roluri fără nicio ezitare. Iar în cazul de față, Gelu Nițu și Constantin Cojocaru sunt absolut fenomenali. Timp de o oră și ceva oamenii ăștia nu se bazează decât pe relația dintre ei și pe un text stăpânit dumnezeiește. Sunt perfecți împreună, pe scenă. Strălucesc cu aceeași intensitate, se completează aproape ștrengărește și cuceresc publicul prin două roluri al naibii de grele duse la bun sfârșit cu iscusință și curaj…

Și da, am de gând să revăd Vârstele lunii. Am însă nevoie de un răgaz înainte să o fac, pentru că sincer spectacolul ăsta a venit cumva fără preaviz. Am văzut ceva lacrimi în ochii celor din sală. Eu n-am plâns. Nu la teatru. Am simțit însă cum mi se scurg și mie lacrimi pe obraz imediat ce am plecat spre casă. Și am impresia că încă n-am procesat tot ce-am văzut pe scenă… Mi-a plăcut spectacolul. Și m-a durut în același timp. Și m-a făcut să văd viața cu alți ochi. Și eu zic să mergeți și voi să-l vedeți. Ar fi păcat să nu o faceți!