Duminică s-au jucat ultimele spectacole din stagiune la Teatrul Național. Și eu am ales să mai merg o dată la Nebun din dragoste. Deși am mai văzut spectacolul de vreo 4 ori, cred… Și am plecat de la teatru cu un sentiment tare ciudat, pe care încă-l port cu mine… Știam că-mi va fi greu peste vară fără teatru. Dar nu m-am așteptat ca ieșind din sală să mă simt așa. Ca în momentul unei despărțiri grele… Ca și cum o părticică din mine ar fi rămas acolo, așteptând clipa revederii… Dar două luni trec repede, nu? Și cât ai clipi va fi septembrie și teatrele își vor deschide iar porțile lor fermecate… Iar până atunci ar fi cazul să încerc să las puțin deoparte depresia mea de sfârșit de stagiune și să revin la lucruri mai importante, nu-i așa? Cum ar fi spectacolul de duminică seara 😉

Cum vă spuneam, am tot fost la Nebun din dragoste. Prima dată prin februarie, pe o ploaie îngrozitoare. În primul rând din „vina” cuiva din distribuție, după cum v-am și povestit la vremea respectivă aici, pe blog. Apoi s-a mai adăugat și-un alt motiv pentru care am simțit nevoia să revin mereu . Spectacolul ăsta m-a tulburat într-un fel aparte. Și așa cum se întâmplă cu fiecare spectacol pe care-l revăd, cu fiecare reprezentație am început să observ detaliu după detaliu. Nuanțe ascunse în cuvinte, în gesturi și-n tăceri, care la început poate că-mi scăpaseră… Și mi-am dat seama deunăzi, la teatru, că ar fi trebuit să vă povestesc și vouă mai pe-ndelete despre toate acestea…

Nebun din dragoste e un spectacol pe care nu e neapărat ușor să-l privești. Nu e pentru toată lumea și asta se simte uneori după reacțiile din public. Nu-ți e neapărat foarte la îndemână să te pui în pielea personajelor și asta te cam pune la încercare ca spectator. Însă uneori teatrul trebuie să facă și asta. Să te împingă dincolo de linia aceea invizibilă. Dincolo de zona ta de confort… Iar mie mi se pare că e nevoie să vezi povestea asta ca să înțelegi câteva lucruri… E nevoie să vezi tumultul în care sunt aruncați fără vreo vină doi oameni, ca să înțelegi că acțiunile unui singur individ pot da peste cap mult prea multe vieți… Pentru că despre asta ne vorbește Nebun din dragoste. Despre greșeli neasumate. Despre fapte și mai ales despre consecințe. Despre secrete care dor. Despre cât de ușor e să cazi victimă unei viclenii de-a destinului și despre cât de greu e să te salvezi. Despre cât de fragili suntem, de fapt, cu toții în fața lucrurilor pe care nu le putem controla. Așa cum este, fără doar și poate, iubirea.

Și lăsând pentru o clipă deoparte secretul întunecat ascuns în piesa asta, Nebun din dragoste te face să fii puțin invidios. Pentru că, până la urmă, să iubești cum se iubesc Eddie și May e ceva… Pentru că dincolo de două suflete bântuite de jocurile hazardului, se întrezăresc doi oameni care simt un soi rar de iubire. Iubirea aia cu care nu prea te poți lupta, oricât ai încerca. Iubirea aia care te face să te sufoci fără celălalt. Și care va renaște mereu din propria cenușă… Și apoi te trezești – tu, spectatorul ascuns cuminte în întunericul parcă prea apăsător al Sălii Atelier – mulțumindu-i lui Dumnezeu că nu ești în locul lor. Și știi că dacă ai fi, ai avea tot dreptul să înnebunești… Și te întrebi inevitabil dacă nu cumva au înnebunit câte puțin cu fiecare spectacol și actorii de pe scenă… Fiindcă nu sunt sigură că poți să porți măștile pe care le poartă ei și să-ți asumi emoțiile pe care și le asumă ei – și asta la nivel de perfecțiune absolută! – fără să-ți pui la încercare fie și pentru o fracțiune de secundă, propriul echilibru… Și după ce-am văzut alte trei variante ale aceluiași text – două dintre ele jucate în teatre americane, acasă la autorul Sam Shepard – îndrăznesc să spun că ceea ce se întâmplă la TNB sub bagheta lui Claudiu Goga rămâne până acum singura montare care mi-a ajuns la suflet… N-am văzut niciun alt Eddie care să te facă să râzi, să plângi, să-l înțelegi și să nu-l mai înțelegi, să vrei să-l urăști și apoi să vrei să te duci acolo lângă el și să-l îmbrățișezi și toate astea în același timp, așa cum o face Eddie cel construit de către Gavril Pătru. Și în nicio altă May n-am regăsit un asemenea amalgam de emoții precum cel adus în fața publicului de Raluca Aprodu. Niciun alt bătrân nu mi-a părut atât de prezent și în același timp atât de fantomatic precum bătrânul lui Mihai Călin. Și cu siguranță nu a existat și nu va exista vreodată un Martin mai dulce și mai inocent decât cel personificat magistral de Ioan Andrei Ionescu.

Nebun din dragoste te face să-ți dai seama că da, există iubiri vinovate în lumea asta. Dar în același timp te face să te întrebi ce vină poartă, în fapt, aceste povești interzise? Ce vină poartă doi oameni, oricare ar fi ei, pentru sentimentele lor? Știm noi cu ce demonii se luptă cei ce se iubesc deși știu că n-ar trebui să o facă? Și suntem noi atât de siguri că propriile noastre sentimente au fost mereu complet, dar complet, nevinovate? Da, Nebun din dragoste e unul dintre acele spectacole care dor. Care te lasă pentru o clipă fără aer. La care te mai gândești o vreme după ce pleci de la teatru… O poveste complicată, jucată dumnezeiește într-un decor care nu face altceva decât să reflecte în exterior dezordinea din interiorul personajelor. O poveste pe care cumva vrei să o revezi, chiar dacă te dă peste cap… E un spectacol cu multe subînțelesuri, pe care trebuie să-l descoperi pe de-a întregul. Un spectacol pe care trebuie să-l vezi deopotrivă cu mintea și cu sufletul pentru a-i descoperi frumusețea ascunsă dincolo de aparențe 🙂