Simt că de data asta n-am timp pentru introduceri. Nu mai am răbdare, de fapt. Vreau să vă povestesc degrabă despre cum a fost serile trecute la teatru… Fiindcă s-a jucat Un tramvai numit dorință la Metropolis, pentru prima dată. Și-am fost și eu. Da, și aseară și alaltăseară… Cum a fost? Ei bine, e o replică în spectacol care rezumă foarte bine starea cu care am plecat eu spre casă… Băi, mă iei la mișto?

Mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult. Mult de tot!!! E bun spectacolul. Foarte bun. Genial!!! Puteam să pariez că așa va fi încă de când am auzit cine joacă și cine regizează. Fiindcă eu n-am văzut până acum vreun spectacol regizat de Claudiu Goga care să nu-mi fi plăcut la nebunie… Și nu, nici Un tramvai numit dorință nu face excepție. Mă bucur enorm să văd textul ăsta al lui Tennessee Williams adus în fața publicului așa. Atât de viu. De electrizant, parcă. Atât de actual. Și cu atât de mult respect pentru scriitură… Nu-i un text pe care să-l poată manevra oricine, fie că vorbim aici despre actori ori regizor. Dar felul în care prinde el viață pe scena de la Teatrul Metropolis e pur și simplu uimitor. E multă psihologie acolo, ascunsă în detalii. În replici, în gesturi, în scaunul întors cu spatele spre public la partidele de poker, în abajurul roșu, în geometria tavanului, în decorul care mie mi-a plăcut mult și în care am recunoscut imediat amprenta lui Ștefan Caragiu, în costume… În îndrăzneala aia nebună – dusă fix până acolo unde trebuie – care domină întreg spectacolul… Și e atât de bine dozată emoția, încât la un moment dat simți și tu, spectatorul, tumultul interior al personajelor… Și e creionat totul cu un așa realism, încât e imposibil să nu te cutremuri la un moment dat în întunericul sălii…

Am simțit mult echilibru în tot ce-am văut pe scenă… Spectacolul ăsta te face să plângi și-ți dă prilej să zâmbești… Da, Un tramvai numit dorință e o dramă. Reliefată și mai mult de umorul care se strecoară pe alocuri doar ca să te facă mai apoi să te simți ușor vinovat c-ai râs… E o poveste tristă, construită, asemeni unui puzzle, din mai multe povești triste, spuse când mai dur, când mai ironic… Și te obligă să treci printr-o mulțime de stări și să dai piept cu o mulțime de sentimente. Te face martor la viețile unor personaje sfâșiate – fiecare în felul său – de destin. Și te face să înțelegi câte ceva despre fragilitatea noastră a tuturor. Despre luptă și resemnare. Despre ce poate face o lovitură a sorții dintr-un om… Despre familie. Despre iubire. Despre pasiune și despre toate nefăcutele la care ne împinge ea… Și e complet spectacolul ăsta. Are lacrimi, are nerv, te face să râzi, te provoacă să-ți pui întrebări, te învață niște lucruri… Are duioșie. Și are și o scenă al naibii de sexy… Are pe alocuri inocență, la fel cum are și păcat… Nu are, în schimb, nimic de reproșat 🙂

Și nu, chiar nu cred că Un tramvai numit dorință e un spectacol ușor, actoricește vorbind. Doar că-i jucat dumnezeiește! Claudiu a știut exact ce face când și-a ales distribuția asta. Și cred că trebuie să le cer aici scuze lui Vivien Leigh și Marlon Brando… Pentru că Emilia Popescu și Gavril Pătru fac o treabă mult mai bună ca ei și chiar nu pot să nu remarc asta 🙂 Iar Mirela Oprișor le ține isonul cu iscusință. Vorbim aici despre trei partituri care cer talent în stare pură și pe care nu le poate duce oricine la bun sfârșit. Trei roluri care cer un oarecare tribut emoțional de la cei care acceptă provocarea… Tribut pe care ei îl plătesc, ca de obicei, fără a cere la rândul lor ceva în schimb de la noi, publicul…

Emilia Popescu e absolut incredibilă. Și creează o Blanche despre care sunt sigură că se va vorbi mult timp de acum încolo. Stăpânește perfect demonii cu care se luptă personajul ei. Pășește pe scenă cu o siguranță de invidiat, și asta pentru a aduce în fața publicului exact opusul. E elegantă. Chiar și atunci când rolul îi cere să nu fie, e elegantă pe furiș. Și eu mereu am admirat asta la o actriță… Nu e la îndemâna oricui să joace nebunia. E nevoie nu doar de talent, ci și de o tonă și jumătate de disponibilitate emoțională. Fiindcă nu prea mă pricep, dar cred că un astfel de rol te provoacă să lucrezi cu propriile temeri și vulnerabilități mai mult decât ne putem imagina… Și Emiliei îi iese bine. Foarte bine. Se simte tensiunea din sufletul ei. I se citește deznădejdea în privire. O crezi. O crezi în fiecare secundă… La fel cum îl crezi pe Gavril Pătru, care domină scena fără ezitare de la început până la sfârșit și ne lasă să ne bucurăm de un joc impecabil. Ok, și de priveliște, de ce să nu recunoaștem? Căci nu cred ca vreuna dintre doamnele din public să fi fost oarbă… Și are de-a face cu un personaj capricios, dacă am găsit cuvântul potrivit. Personaj care-l obligă să simtă o groază de lucruri în cele două ore și ceva de spectacol… Personaj construit magistral! În seara asta am vrut să-l urăsc, așa cum ar fi fost și normal, pe băiatul rău. Să simt nevoia să mă duc lângă el și să-l trag cumva la răspundere pentru tot ce spune și ce face… Nu mi-a ieșit. Fiindcă omul ăsta m-a făcut, în schimb, să-l înțeleg pe Stanley chiar mai mult decât mi-aș fi dorit. Să găsesc tumultul din sufletul său, care-l face să fie așa… Să-mi pară rău pentru el și să vreau la un moment dat să-l îmbrățișez… Iar Mirela Oprișor? Ei bine, și ea are o misiune la fel de grea. Pe care o îndeplinește cu aceeași responsabilitate ca și colegii săi de scândură. Și face un rol remarcabil. Deși chiar nu pare un personaj ușor de dibuit… Doar că Mirela reușește cumva să împletească nesiguranța, teama, dragostea și resemnarea aducând în fața spectatorilor fragilitate și curaj deopotrivă. Pune suflet și asta se simte din prima. Își înăbușe frumusețea și poartă cu o dezinvoltură de invidiat masca Stellei, cu toate calitățile și defectele ei…

Și da, oamenii ăștia și-au meritat din plin aplauzele furtunoase de aseară. La fel ca și ai lor colegi – Natalia Călin, Alex Jitea, Marius Călugărița, Marius Cordoș (absolut fenomenal!), Gloria Găitan și Bogdan Ghițulescu – care au fost minunați serile trecute. Au muncit mult. Și nu spun asta doar pentru că, trecând mai mereu pe lângă Metropolis în drumul meu, s-a întâmplat să observ cam câte ore au petrecut ei la teatru în ultimele zile. O spun pentru că știu că o poveste așa cum este Un tramvai numit dorință nu se poate spune fără un strop de efort. Fizic, dar mai ales emoțional… Iar efortul lor a meritat! Au făcut împreună un spectacol pe care eu abia aștept să-l revăd. Un spectacol în care au pus cu siguranță o părticică din ei înșiși… Un spectacol genial, pentru care le mulțumesc din toată inima mea de spectator dependent de teatru frumos, făcut cu dăruire și responsabilitate… Așa, ca teatrul pe care ni l-au arătat ei serile astea două 🙂

Dar am scris mult, nu-i așa? Vă jur c-am încercat să nu mă întind la vorbă, dar se pare că nu prea m-am descurcat… Sper că măcar am fost cât de cât coerentă… Pentru că adevărul e că spectacolul ăsta încă mă bântuie și încă mi-e destul de greu să-mi pun ideile într-o ordine foarte logică… Mi-a plăcut mult Un tramvai numit dorință. Dar cred ca v-am mai spus asta o dată, nu? Am descoperit un spectacol de care eu cred cu tărie că era mare nevoie în peisajul teatral de pe la noi… Un spectacol pe care orice iubitor de teatru e dator să-l vadă cel puțin o dată! O poveste clasică, spusă cu rigoare și dăruire de niște actori foarte mișto conduși cu măiestrie de bagheta unui regizor la fel de mișto… Am plecat de la teatru cu ultima scenă întipărită în minte… Am avut emoții. Mai ales ieri, dar și azi… Nu mă întrebați de ce, pentru că nu am o explicație logică pentru care un spectator are emoții la premieră… Și iar am pierdut firul ideilor, corect? Ei bine, tot ce vreau să spun e că e foarte, dar foarte neapărat să mergeți să vedeți spectacolul ăsta…