Am fost iar la teatru. Aici la mine în cartier, la Metropolis… Pentru ultimele două spectacole din noiembrie… Am revăzut Un tramvai numit dorință, despre care v-am povestit deja aici cât e de mișto și de care-mi era tare dor. Și-am mai văzut și Regina Maria, care doar ce-a avut ieri premiera. Cum a fost? Ei bine, să vă povestesc 🙂

Eu nu prea le am cu istoria și cred că v-am mai spus asta. Dar iată că am venit totuși. Și mi-a plăcut ce-am văzut. Nu e primul spectacol dedicat Centenarului pe care-l văd în ultima perioadă. E însă primul despre care scriu. Pentru că e primul pe care l-am simțit a fi făcut cu suflet, și nu doar pentru că „așa se cade la 100 de ani”… E un spectacol frumos. Gândit cu multă grijă față de fiecare detaliu… Cu respect față de faptele istorice. Și cu dorința vădită de a oferi publicului o lecție de istorie mai altfel, pe care e greu să nu ți-o însușești… În doar o oră e timp suficient să înveți o groază de lucruri. Despre ce înseamnă cu adevărat să iubești o țară. Și asta chiar și atunci când prin vene-ți curge sânge străin… Despre iubire. Despre familie, despre datorie și despre cum uneori ești nevoit să alegi între ele… Despre credință. Despre poporul român care a trecut de toate încercările vremii cu fruntea sus. Și poate că asta e lecția cea mai importantă pe care o aduce Regina Maria, căci mie-mi pare că Centenarul ne găsește cu fruntea plecată. Și nu suntem noi oare datori – față de cei care de-a lungul istoriei și-au pus viața-n joc pentru noi – să schimbăm asta?

Mi-a plăcut felul în care au ales oamenii ăștia să spună povestea asta. Pentru că Regina Maria chiar e o poveste… Mi-a plăcut simplitatea din spectacol. Mi-a plăcut mult de tot decorul. De costume nici nu mai spun. Și mi-a plăcut de ei! Manuela Hărăbor o conturează pe Maria cu un amestec fin de forță și eleganță. Zugrăvește cu multă responsabilitate temperamentul atât de special al reginei și aduce pe scenă nu doar farmec și emoție, ci și mult echilibru. Gavril Pătru reușește, ca de fiecare dată, să transmită enorm prin gesturi mici și prin fiecare privire. Are prestanța și înțelepciunea pe care le cere rolul ăsta. Are maturitate și are ceva misterios și profund în joc. Și ne lasă astfel să-l vedem, dincolo de figura unui rege extraordinar, pe omul Carol I, cu frământările, regretele și slăbiciunile lui. Și nu pot să nu remarc o asemănare foarte frumoasă – și poate deloc întâmplătoare! – între regele care a dat totul țării și actorul care pare să dea totul teatrului. Cristian Moțiu face, la rândul lui, un rol foarte bun și prezintă spectatorilor latura cea mai umană a unui om de stat. Vine în fața spectatorilor cu naturalețe și cu multă atenție la nunațe și detalii. Și ne reamintește tuturor de zicala aia cu femeia puternică ce se ascunde, cel puțin uneori, în spatele unui bărbat puternic 😉 Dan Aștilean și Costel Constantin se alătură și ei poveștii cu pricepere. Unul simpatic, unul antipatic. Amândoi foarte buni la a-și mânui personajele încredințate de regizor. Regizorul Alexandru Bindea, care urcă și pe scândură și care însuflețește cu multă culoare un ambasador cu o personalitate al naibii de dificilă. Ceea ce, evident, nu-i la îndemâna oricui. Și nu, n-am uitat de Maria Blaj, care fură într-o fracțiune de secundă toată dragostea publicului cu frumusețea și puritatea cu care pășește pe scenă… 🙂

Așa cum spuneam, o altfel de lecție de istorie din care avem cu toții câte ceva de reținut. Așa mi s-a părut mie Regina Maria. Un spectacol aparent mic, care înseamnă mult. O evocare elegantă, și poate chiar nostalgică, a unei figuri emblematice în trecutul nostru, al tuturor. O întâlnire frumoasă, la care mie îmi pare bine că am mers în după amiaza asta…