Când personajul întâlnește actorul potrivit…

Stăteam deunăzi în sală, fascinată a nu știu câta oară de Un tramvai numit dorință de parcă acum aș fi văzut pentru prima dată spectacolul cu care Teatrul Metropolis a ajuns marți seară în festival la Buzău… Pentru că atunci când ești nebun după teatru și (aproximativ) psiholog de meserie, așa ca mine, nu ai cum să nu te îndrăgostești de povestea asta, spusă așa cum a ales Claudiu Goga să o facă… Și nici cum să nu-i stalkerești pe oamenii ăștia chiar și atunci când joacă în deplasare… Și mă gândeam cât de mișto își alege regizorul ăsta distribuțiile. Căci adevărul e că de puține ori mi-a fost dat să văd atât de mult echilibru între protagoniștii unui spectacol… Și mă uitam la Stanley și îmi ziceam Doamne, ce noroc pe tipul ăsta că a încăput acum pe mâinile lui Gavril Pătru…

Vedeți voi, domnul Stanley Kowalski nu e – indiferent de ce spun aparențele – personajul negativ aici. În povestea asta, de fapt, nimeni nu e bun sau rău. Dar asta e altă discuție… Stanley e doar un om, cu un temperament vulcanic ce-i drept, pe care circumstanțele l-au transformat în ceea ce vedem noi ca fiind băiatul rău. Doar că băiatul ăsta rău are, la fel ca noi toți, un suflet. Și o dată ce-ai întrezărit tot ce are el pe suflet, parcă nu mai e chiar atât de la îndemână să-l judeci… Și da, l-au jucat mulți actori pe Stanley… Doar că pe cei care au reușit să te facă să vezi dincolo de tot ce are personajul ăsta mai întunecat, îi numeri pe degete… Și poate că, fiind vorba de unul dintre actorii mei cei mai dragi, sunt eu subiectivă. Însă nu cred că am mai văzut până acum pe cineva care să intre în pielea individului ăstuia așa cum o face Gavril Pătru în spectacolul de la Metropolis… Și am văzut vreo câteva variante de Un tramvai numit dorință la viața mea 😉

Citește și De văzut și de tot revăzut: Un tramvai numit dorință…

Furia lui Stanley nu e decât o mască. O diversiune inconștientă de la temerile și frustrările pe care nu poate ori nu știe cum să le lase să se vadă. Un strigăt de ajutor și de revoltă… Nu, nu-i ok ce face el. Și pun pariu că undeva deep down inside și el știe asta… Doar că nu știe cum să facă lucrurile altfel… Iar jocul lui Gavril Pătru te face și pe tine, spectatorul, să înțelegi asta. Să-l înțelegi pe omul ăla cu care viața n-a fost neapărat cea mai îngăduitoare. Judecat prea lesne pentru cine și ce e… Care dincolo de orice, vrea să fie iubit. Și respectat. Care iubește, mai mult decât am crede noi. Și care caută, pe căi mai mult sau mai puțin ortodoxe, să-și găsească echilibrul… De unde știu toate astea? Ei bine, le văd în ochii lui. În ochii actorului, care timp de atâtea ore își lasă propriile bucurii ori tristeți deoparte și își asumă tot uraganul ăsta de gânduri și de sentimente care se ascund în interiorul lui Stanley. Și mă cutremur de fiecare dată în sală când mă gândesc cam care e tributul pe care-l cere fiecare seară pe scenă. Și mă minunez din nou și din nou cu câtă lejeritate pășește omul ăsta pe scândură. Câtă energie poate să aibă. Cu câtă măiestrie îmbină el forța și sensibilitatea. Cum domină scena, fără a-și eclipsa nicio fracțiune de secundă partenerii. Cât de mult transmite cu o singură privire, cu o singură mișcare, cu un singur cuvânt…

Vrei să-l urăști pe Stanley. Știi că așa se cade, când vezi de ce e în stare. Dar nu poți. Nu poți să te prefaci că toată suferința, toată deznădejdea, toată frica aia pe care i-o citești pe chip ori în cele mai mărunte gesturi nu te fac să te gândești de două ori… Felul în care-și construiește Gavril Pătru personajul te obligă să privești atent în planul doi. Finețea matematică cu care scoate el la iveală cele mai nebănuite nuanțe ale personalității domnului Kowalski te obligă să înțelegi că Stanley nu și-a pierdut umanitatea… Da, e irascibil. Necioplit, în mare parte din timp. Violent. Imprevizibil. Poate puțin misogin. Dar e și îndrăgostit. Iremediabil, aș zice. Și sincer. Și protector, în felul său, cu femeia pe care o iubește și cu ceea ce au construit ei împreună. Și el speră, visează și își cere dreptul la fericire. Și el are sentimente, care pot fi chiar foarte ușor de rănit. Chiar dacă uneori e un pic stângaci în a le lăsa să se vadă… Și el e capabil de remușcări. Și al naibii de conștient de consecințele faptelor sale… Trebuie doar să vrei să vezi toate astea. E musai să vezi toate astea. Căci altfel toată dăruirea cu care actorul din spatele personajului își face seară de seară meseria e taken for granted… Și ăsta-i un păcat. Un păcat capital pe care niciun spectator – niciodată! – nu ar trebui să-l săvârșească!

E grea partitura asta. E al naibii de grea. Și dacă din sală totul pare atât de firesc, asta e numai pentru că Gavril Pătru e al naibii de bun. Enervant de bun, aș zice… Sau de ce să nu zicem pe șleau, genial? Te trece printr-o mie de stări, fără să se gândească nicio clipă la el și la urmele pe care tot vârtejul ăsta le lasă în interiorul său… Te face să râzi, să plângi, să-l detești visceral pe Stanley Kowalski și mai apoi să-l crezi, să-l înțelegi și să vrei chiar să-l iubești… Și doare ce face el acolo, pe scândură. Doare în sală și asta înseamnă că doare și pe scenă. Lacrimile alea sunt cât se poate de reale. Și-ți sfredelesc sufletul. Apoi zâmbetul ăla sincer, cald, un pic ștrengăresc care-i apare trecător pe chip băiatului rău atunci când lasă garda jos, îți înmoaie inima. Clipele de tandrețe te fac să o invidiezi câtuși de puțin – și chiar dacă s-ar putea să-ți fie destul de greu să recunoști – pe Stella. Iar ultimele secunde din spectacol te fac să-i ierți toate păcatele lui Stanley… Și dacă reușești să-l urăști totuși pentru ceva, e tocmai pentru că te uiți în ochii lui și nu poți să-l urăști… Pentru că, deși știi că n-ar trebui, vrei să-l îmbrățișezi și să-i mai dai poate încă o șansă…

Citește și Ce înseamnă să fii nebun din dragoste… de teatru…

Da, asta se întâmplă când personajul întâlnește actorul potrivit… Nu mai vezi (doar) răul din sufletul celui creionat de dramaturg. Vezi și toată lumina care caută să-și regăsească strălucirea pe acolo, prin interior… Nu mai judeci atât de aspru. Ba chiar începi să-ți dai seama cât de simplu poate fi ca fiecare dintre noi să se facă responsabil – prin cuvinte, prin prejudecăți, prin tot felul de aere nejustificate de superioritate – de umbra care pune uneori stăpânire pe inima unui om… Când personajul întâlnește actorul potrivit cuvintele sunt, până la urmă, de prisos… Nici aplauzele, nici lacrimile din colțul ochilor tăi de spectator un pic egoist, nici florile, nici o tonă de ursuleți simpatici de pluș, nimic nu e suficient pentru a mulțumi pe deplin omului din spatele măștii pentru emoție… Când personajul întâlnește actorul potrivit, ceea ce se întâmplă pe scenă poartă un singur nume. Magie. Mulțumesc pentru magie, Gavril Pătru!