Am fost duminică seară la Livada de vișini de la Național… Auzisem și citisem multe despre spectacolul ăsta. Și de bine și de rău… Și am mers la teatru cu o oarecare reticență, recunosc… Am vrut să văd spectacolul încă de la premieră din două motive. Pentru că mie-mi place Cehov. Și pentru că sunt vreo trei actori în distribuție care mie îmi plac mult. Și dacă n-am ajuns până acum n-a fost din pricina a ceea ce se tot spune despre spectacol, ci mai degrabă din cauza avertismentului de pe site-ul teatrului cu privire la efectele stroboscopice… Știu că pentru unii poate suna aiurea, însă atunci când creierul tău răspunde la efecte de genul ăsta cu o durere de cap care nu te lasă să te ridici din pat două zile înveți să fii precaut… Doar că eu trăiesc destul de periculos în ultima vreme, așa că până la urmă mi-am zis că merită să-mi asum riscul unei migrene ca să văd ce fac oamenii despre care vă spuneam adineauri în această controversată livadă… Cum a fost? Ei bine, let me tell you all about it…

Da, spectacolul ăsta e destul de… avangardist. Și se abate pe alocuri cu îndrăzneală de la scriitura la Cehov… Și nu e neapărat genul meu de spectacol, de ce să mint? E însă primul spectacol care mi-a plăcut și nu mi-a plăcut, în același timp… Pe bune! Au fost destule elemente acolo, în livada lui David Doiashvili cu care eu personal n-am rezonat prea mult. N-am să ascund asta. Dar nici n-am să vă vorbesc despre ele, fiindcă știți deja că nu-mi stă-n obicei să mă leg de lucrurile astea… Aș vrea în schimb să vă povestesc despre ce mi-a plăcut în spectacolul ăsta, fiindcă e vorba de câteva lucruri greu de trecut cu vederea 🙂

Să-ncepem cu începutul, zic. Livada de vișini se joacă pe scena Sălii Mari, pe gradene. Ceea ce e super tare, dacă mă întrebați pe mine. Fiindcă ești acolo, aproape de ei. De magicieni. Da, la actori mă refer 😉 Fiindcă poți să simți cu totul altfel energia teatrului… Pentru mine cel puțin, a păși pe scândura scenei nu-i de ici, de colo. E un soi de experiență religioasă… E ca și cum ai intra în spațiul sacru al artistului și asta te obligă să vii cu inima curată la teatru… Iar decorul? Trecând dincolo de considerentele pur estetice – care din câte am auzit eu prin public, ba au fost, ba n-au fost pe gustul spectatorilor – decorul e înțesat de tot felul de contraste și simboluri care dau profunzime poveștii… Crengile de vișini în floare care atârnă din tavan. Dulapul. Căluțul și caruselul. „Dantelăria” din jurul ferestrelor. Pereții casei… Nimic din toate astea nu e întâmplător, iar dacă au existat oameni în sală care să nu fi observat asta, îmi permit să mă declar dezamăgită…

Ce altceva mi-a mai plăcut mie la Livada de vișini? Ei bine, mi-a plăcut întâlnirea cu câțiva actori foarte mișto, care au reușit, prin tot ceea ce au făcut pe scenă, să mă facă să nu mă mai gândesc prea mult la niciunul dintre lucrurile alea cu care vă spuneam la început că n-am prea rezonat… Monica Davidescu face un rol extraordinar. Pune mult suflet în portretul unei Liubov Andreevna pe cât de frumoasă, pe atât de nestatornică și de fragilă pe interior. Are o siguranță de sine incredibilă. Pășește cu eleganță pe scenă, chiar și-n scenele de final când personajul ei cere atât de mult dezechilibru sufletesc… Mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult. Apoi mi-a plăcut să descopăr un Lopahin asumat cu atâta măiestrie de Ioan Andrei Ionescu. M-am gândit mult cine altcineva ar mai fi putut să facă rolul ăsta așa și adevărul e că nu mi-a venit nici un alt nume în minte… Ei bine, el m-a făcut să-i detest personajul. Și să-l compătimesc deopotrivă. Și într-un fel să-l admir, oricât de ciudat ar suna asta… Și nu, nu o să mă puteți convinge că asta e la îndemâna oricui… La fel cum nu mă veți putea convinge că e la îndemâna oricui să aduci în fața publicului un Leonid Andreevici ca cel construit de Gavril Pătru, care a reușit să mă treacă fără preaviz prin toate stările posibile… Mi-a amintit cumva de propriul meu unchi și de relația foarte specială pe care am avut-o cu el pe vremuri. M-a făcut să râd, m-a făcut să plâng, m-a provocat să cad pe gânduri… Și cred că lui Cehov i-ar fi plăcut mult să vadă ce-a făcut el cu personajul ăsta… Și da, pentru ei trei am ținut eu nepărat să văd Livada de vișini. Și orice ar spune unii sau alții despre spectacol, oricine va îndrăzni să nege meritul acestor oameni frumoși va avea de-a face cu mine! Și nu, n-au fost singurii de-al căror joc m-am bucurat de la început până la sfârșit… Raluca Aprodu mi s-a părut superbă. Și nu vorbesc aici (doar) de frumusețea ei, ci de felul în care Varia prinde viață în mâinile ei. Epihodov al lui Idris Clate e absolut delicios. Iar Mihai Constatin face un Firs de-a dreptul cutremurător. Mă înclin!

Și nu, nu-i un spectacol pentru toată lumea. E un spectacol care-și găsește greu drum la sufletul spectatorului. Un spectacol care te provoacă să găsești motive pentru care să-l îndrăgești. Și care cere, implicit, un public matur, care să dea dovada de răbdare și de ochi pentru detaliu… Mă cunoașteți deja și știți că aș fi preferat un Cehov ceva mai „ortodox”… Dar chiar și așa old school cum sunt eu, nu m-am simțit agresată de povestea asta. Repet, n-am fost mereu de acord cu ce-am văzut pe scenă. Dar nu am simțit nicio clipă nevoia să ies din sală, așa cum mi s-a întâmplat la alte spectacole care, teoretic, erau mult mai „cuminți”… M-am bucurat de tot ce-a avut bun spectacolul ăsta și de mesajul pe care-l aduce cu sine. Da, s-a intervenit pe text… Dar nu mi s-a părut că s-ar fi pierdut din însemnătate… Am privit atent la iscusința celor de pe scenă și am încercat să văd dincolo de aparențele care înconjoară fiecare personaj… Am trăit o experiență teatrală într-adevăr mai altfel. Dar din care am învățat multe… Și am plecat spre casă înfrigurată și bântuită de o replică de pe la jumătatea piesei Ca să poți trăi în prezent, trebuie mai întâi să-ți răscumperi trecutul… Și poate că nu am să revin la Livada de vișini atât de des pe cât revin la alte spectacole. Dar am să revin. Fiindcă am impresia că încă mai am câte ceva de descoperit în spectacolul ăsta… Și eu zic că ar merita să lăsați deoparte toate bârfele despre montarea asta și să descoperiți și voi povestea din livada de la Național…

PS: Nu, efectele de lumini nu mi-au făcut niciun rău, chiar dacă-mi fusese rău cu o seară înainte… Sincer, eu una nici nu le-am perceput. Deși dacă vă știți cu vreo afecțiune fotosensibilă, eu zic să nu vă luați după mine și să fiți cu mare băgare de seamă!