Două loturi. Caragiale. Actual. Și… viceversa!

După vreo trei încercări, am ajuns și eu în sfârșit la Două loturi. Și cred că e cazul să vă povestesc și vouă cum a fost… Fiindcă oricât de circumspectă aș fi pornit eu ieri spre teatru – știind că aveam să fiu martoră la un Caragiale un pic mai altfel despre care se spun multe și știindu-mă destul de pretențioasă la experimentele de gen – spectacolul ăsta m-a atras mai mult decât mă așteptam…

Eu una sunt înnebunită după clasicul lui Caragiale la fel de mult ca după contemporanul atât de mișto al lui Sam Shepard sau Conor McPherson. Dar cu toate astea, nu sunt foarte deschisă la absolut orice (re)interpretare a scrierilor primului dintre cei trei domni anterior menționați… Și poate că de asta nici spectacolul de la Național nu mi s-a părut în primă fază un must see… De fapt, dacă ar fi fost să fie alt Lefter Popescu decât cel ales de Alexandru Dabija, probabil că ar mai fi trecut încă o groază de timp până când aș fi ajuns la teatru… Și nu, n-o să mint. Nu pot spune că Două loturi a devenit neapărat unul dintre spectacolele mele preferate… N-am rezonat cu tot ce s-a petrecut pe scenă. Viziunea regizorului nu s-a pliat întocmai pe ceea ce mi-ar fi plăcut mie să văd. Și nu zic că ar fi ceva de rău. Doamne ferește! Zic doar că eu sunt al naibii de subiectivă… Și chiar și așa, subiectivă și plină de ifose cum sunt, tot am găsit ceva elemente care să mă facă să vreau să mai revăd din când în când spectacolul 🙂

Două loturi are umor. Umor negru, ce-i drept. Dar mai mult decât binevenit într-o lume în care pe zi ce trece uităm tot mai mult să zâmbim… Și are ritm bun. Super bun. Și mai are și mult subtext ascuns acolo, în planul doi. Și se simte multă atenție la detalii. La cele psihologice. Atât din partea regiei, cât și a lor, a actorilor. Și nu-i deloc greu să recunoști tipologii cât se poate de reale și de prezente în societatea noastră de azi în personajele de pe scenă. Căci atunci când spui Caragiale, spui indubitabil actual. Și… viceversa! Și, lăsând umorul la o parte, asta parcă doare puțin… Și are, cumva, culoare spectacolul ăsta deși scenografia e mai toată zugrăvită în alb, negru și cenușiul jachetei de vară a lui Lefter. Și e în același timp ceva rece și aproape impersonal în decorul ăla, ceva care te face să înțelegi mai bine cam ce se întâmplă cu personajele… Căci despre asta e Două loturi. Despre caractere, moravuri, speranțe deșarte și valori date peste cap… Despre niște suflete gri, colțuroase și stinghere… Despre puterea de dezumanizare a banului poate? Despre oameni, cu laturile lor mai puțin plăcute la vedere, cu siguranță…

Și vă spuneam mai devreme ceva de distribuție… Gavril Pătru îmbracă de astă dată straie de Lefter Popescu. Și îi iese de minune. Nu mă prea pricep eu, dar nu-i un rol tocmai ușor. Pentru că, în nebunia lui, Lefter cere ceva efort. Și nu doar fizic, căci atunci când ai de jucat așa un personaj, cu „ipohondriile” lui cu tot, nici emoțional nu scapi neapărat ușor… Și-a fost impecabil asumată partitura asta aseară. Am simțit din sală și lipsa de speranță, și entuziasmul, și frământările prin care trecea nefericitul câștigător la loterie. Și-am râs când a fost de râs. Și am simțit la un moment dat chiar și-un strop de empatie cu personajul nostru făr’ de noroc… Și m-am minunat încă o dată de ce suflet mare trebuie să aibă omul ăsta ca să poată face loc atâtor personaje și m-am întrebat inevitabil, de unde atâta energie? Și apoi m-am bucurat tare mult că-n rolul doamnei Popescu am văzut-o ieri pe Valentina Zaharia. Mi-a plăcut ce-a făcut ea pe scenă. Mi-a plăcut expresivitatea și echilibrul din jocul ei. Mi-a plăcut eleganța pe care a împrumutat-o personajului și mi-a plăcut antiteza discretă pe care a construit-o. Antiteza cu Lefter cel înnebunit și cu tot haosul din jur… Și n-au fost doar ei doi cei care au strălucit. Toată gașca și-a făcut treaba bine, toți au jucat și s-au jucat cu mult aplomb și toți și-au meritat din plin aplauzele venite după ora asta amețitoare în care am fost cu toți prinși în căutarea biletelor cu pricina… A, da. Mai trebuie să fac o mențiune aici. Foarte mișto Mihai Munteniță, într-un rol doar aparent mic 🙂

Da, se poate ca aceste Două loturi pe care pariază TNB-ul – și încă de vreo șase ani – să nu fie neapărat pe gustul tuturor… Am auzit tot felul de păreri contradictorii venind din public… Și v-am spus deja, nici eu nu pot spune că m-am bucurat pe deplin să-l redescopăr pe Caragiale așa, într-o versiune ușor creepy. Am văzut însă respect față de text. Și-am simțit emoție venind de acolo, de pe scenă și-am văzut cât au investit oamenii ăștia în personajele lor… Timp de o oră m-au luat cu ei în mahalaua lor nebună. Și-am întrezărit cu ușurință morala poveștii. Și de cum am urcat în sală am uitat că ieri toată ziua mi-a fost rău… Și-am plecat de la teatru cu zâmbetul pe buze. Și pentru toate astea rămân datoare. Și mă bucur că am dat o șansă acestui spectacol… Și promit să mai trec pe la Două loturi măcar o dată, fiindcă am impresia că mai de descifrat câte ceva printre cioburile alea de farfurii…

PS: Am auzit eu un zvon că Două loturi se mai joacă înainte de Crăciun. Eu zic să fiți pe fază când se pun biletele în vânzare și să mergeți să vedeți spectacolul 😀

Later edit (17.01.2019): Am revenit deja a treia oară la Două loturi. L-am văzut în noiembrie, l-am văzut înainte de Crăciun și l-am mai văzut o dată să aseară… Da, am început să prind tot mai mult drag de spectacolul ăsta… Îmi place cât de bine oglindește povestea de pe scenă realitatea noastră cea de toate zilele. Îmi place felul în care sunt construite personajele. Îmi place toată frenezia din spectacol și știu că nu-i ușor de menținut un așa ritm nebun… Iar Lefter cel adus aseară în fața publicului de către Gavril Pătru m-a lăsat fără cuvinte… Am perceput, mai ales în monologul ăla de aproape de final, parcă și mai multă emoție decât de obicei… Și de obicei e oricum o tonă de emoție acolo… Mi se pare incredibil cum se poate să-ți iasă atât de bine partitura asta, la doar un sfert de ceas după alte trei ore nebune de Un tramvai numit dorință, care nu au cum să nu-și pună amprenta asupra ta ca om… Am văzut ieri ambele spectacole și am înțeles încă o dată că printre actori există clar super eroi… Și mă bucur c-am revenit atât de repede la Două loturi… Mi-am dat seama încă o dată cât de real și de actual și de necesar e acest spectacol făcut fix în acest fel… Mulțumesc! 🙂