Ivanov. Sau… ce mecanism complicat e omul!

Zilele astea lumea teatrală din București nu are stare, căci e FNT. Și vă închipuiți probabil că pentru mine un astfel de eveniment e raiul pe pământ, nu-i așa? Ei bine, asta-i discutabil… Pentru cineva care acum un an tremura de frică înainte să intre într-o sală aglomerată de teatru, festivalurile mari sunt kinda tricky… E multă lume. Și multă lume celebră. Fotografi peste fotografi care țin neapărat să tragă și publicul în poze… Agitație… Pe scurt, nu mă simt prea în largul meu… Dar chiar și așa, luni seară tot am pornit spre teatru… Ce-am văzut? Ivanov-ul lui Cehov, în regia lui Claudiu Goga.

Vă spuneam chiar zilele trecute, după premiera fenomenalului Un tramvai numit dorință, că mie-mi place mult cum lucrează Claudiu. Și mi-am propus să văd, pe rând, toate spectacolele care-i poartă semnătura. Așa că atunci când am auzit că Teatrul Național Târgu Mureș vine în FNT cu Ivanov, mi-am zis că n-ar fi rău să ajung și eu la spectacol… Cum mi s-a părut? Ei bine, mie mi-a plăcut. Am descoperit un spectacol bun – cu o ilustrație muzicală foarte mișto! – care m-a făcut să râd, să plâng, să mă revolt și să caut în interiorul meu răspunsuri… Un spectacol în spatele căruia am intuit nu doar un regizor iscusit, ci și un foarte talentat cunoscător al psihologiei umane… Un text clasic pus în scenă cu un simț al cotidianului teribil. O poveste spusă în așa fel încât spectatorul să simtă fără niciun dubiu cât a rămas de actuală după atâția și atâția ani… O poveste care aduce laolaltă drama, umorul, emoția, iubirea, deznădejdea și speranța, absurdul și brutalitatea realității. Și care te obligă pe tine, spectatorul, să înțelegi ceva: omul e un mecanism complicat!

Ivanov vorbește despre multe lucruri. Și vorbește pe tonuri atât de diferite… Și asta nu face decât să evidențieze și mai mult mesajul ascuns în spectacolul ăsta… Vorbește despre durerea sufletului obosit, aflat într-o continuă căutare a echilibrului. Despre familie. Despre puterea banului. Despre curaj și renunțare… Despre înșelăciunile amare ale sorții… Despre prietenie. Despre oameni. Despre iubire. Care uneori pur și simplu se dizolvă. Și care alteori apare în viața ta când te aștepți cel mai puțin… Iubirea aia care te mistuie. Care te face să renunți la orice – chiar și la propria persoană! – doar ca să știi că celălalt e bine… Să vrei să-i alungi gândurile negre, să-i veghezi somnul și să-i fii aproape… Și se îmbină cu atâta ușurință drama și tușele comice în firul poveștii… Și nu o dată te provoacă fățiș la câte-o clipă de introspecție…

Și nu v-am spus nimic de distribuție… Nicu Mihoc face un rol mare în Ivanov. Și știți foarte bine că atunci când mi-am ales cuvintele nu m-am referit la faptul că vorbim de rolul titular 🙂 E un personaj construit cu multă migală și asta se vede. E multă siguranță acolo. Multă atenție la detalii. Multă lejeritate în spatele căreia se ascunde fără doar și poate multă muncă. Mai ales în plan emoțional. Multă sinceritate… E o partitură grea, care obligă. Și care e asumată cu multă pricepere. Iar Elena Purea? Superbă în pielea Annei Petrovna! Și orice aș mai adăuga, simt că ar fi de prisos… Dan Rădulescu și el extraordinar. Și nu, chiar nu cred că-i tocmai simplu să jonglezi așa cu un rol comic într-o dramă… Și mai e și Monica Ristea, pe care eu am găsit-o absolut savuroasă… Ca să nu mai vorbim despre apariția genială a lui Ștefan Mura într-un rol nu doar foarte simpatic, dar și super important în economia spectacolului. Nu știu cum se spune „mă înclin” în ungurește – ca să fiu la unison cu personajul – dar v-ați prins voi care e ideea 😉

Da, Ivanov e un spectacol bun. Un spectacol care m-a făcut să vreau să mai văd și alte povești ce prind viață pe scena de la Târgu Mureș. Un spectacol dominat de realism. Poate pe alocuri colțuros, dacă ăsta e cuvântul potrivit… Fiindcă da, e foarte posibil să nu fie gustat chiar de toată lumea… Dar după un an de cutreierat săli de teatru în fiecare săptămână am ajuns la concluzia că nici nu trebuie să fie întotdeauna așa… Sunt spectacole care cer un public matur și deschis, care să simtă cu ușurință nuanțele și subtextul. Iar Ivanov e unul dintre ele. Un spectacol nou, actual, asumat. Curajos, fără a fi în nici un fel extravagant ori deplasat. Îndrăzneț, însă fără să incomodeze în nici un fel spectatorul… Un spectacol care ne amintește că teatrul poate să îmbine clasicul și modernul fără să exagereze ori să șocheze și fără să piardă din însemnătatea poveștii…