Nu eram sigură la ce spectacol să merg aseară. Mi-era destul de greu să mă decid între Anonimul venețian și Memoria apei. Apoi a venit propunerea de a merge la Război. Și-am zis de ce nu? Da, am avut poate o mică reținere… Știu cam care-i stilul lui Lars Noren și știu că poți greși ușor în încercarea de a aduce textele lui la viață… Dar am aflat repede că nu aveam de ce să-mi fac griji, pentru că oamenii ăștia chiar au făcut treabă bună 🙂

Aș spune că Lorena Zăbrăuțanu și-a asumat un risc destul de mare alegând să pună în scenă povestea asta. Dar aș spune și că a meritat din plin, fiindcă a ieșit un spectacol ca la carte. Un spectacol la finalul căruia pleci schimbat din sală… Război e un spectacol care te scoate cu tupeu din zona ta de confort și de care, ne place sau nu să recunoaștem, e nevoie. Nu, nu e un spectacol frumos. Nu e nimic frumos la ceea ce se întâmplă pe scenă. Și nici nu cred că ar trebui să fie. Pentru că Război are menirea de a aduce față în față cu o realitate prea urâtă, despre care cei mai mulți dintre noi nu vor să știe nimic… O poveste pierdută în timp și spațiu, în mijlocul căreia s-ar putea trezi peste noapte oricare dintre cei aflați în public… O poveste la finalul unui război care s-ar putea petrece oriunde și oricând și care ar putea distruge viața oricăruia dintre noi… O lecție pe care suntem datori să ne-o însușim. O pledoarie pentru pace, poate?

Război e despre… război. Și despre vârtejul în care sunt aruncați cei cărora le e dat să-i fie în cale atunci când se dezlănțuie. E despre destine frânte și copilării furate. Despre ororile prin care uităm atât de ușor că unii oameni sunt nevoiți să le îndure în timp ce noi ne plângem de cele mai banale probleme… E despre sfârșitul lumii, așa cum era înainte. Și despre lupta nedreaptă a sufletului uman cu neputința. Despre lucrurile pe care ești sigur că nu le-ai face niciodată și totuși ajungi să le faci… Despre felul în care durerea poate schimba un om până la dezumanizare… Despre inocența care se pierde încet și devine doar o fantomă… Despre nebunia care e uneori necesară pentru a supraviețui tragediei… Și cu toate astea, Război mai e și despre iubire. Despre familie, orice ar însemna ea… Despre războaiele interioare, nu doar despre cele exterioare… Și despre încăpățânarea de a nu-ți pierde ultima fărâmă de speranță… Da, e un spectacol dur. Un spectacol care nu menajează spectatorul și care e posibil să șocheze întrucâtva… Un spectacol care te lasă pe alocuri fără aer și care te obligă să-ți pui întrebări al căror răspuns doare. Și nu, Război nu e pentru oricine. E un spectacol pe care trebuie să fii pregătit să-l vezi. Și care chiar și așa te va lua prin surprindere… Un text incomod. O poveste care e foarte probabil să te mai bântuie o vreme după ce vei fi plecat din sală…

Și e greu. E foarte greu de jucat spectacolul ăsta. Pentru că niciunul dintre cele cinci personaje nu e simplu de construit… Niciunul dintre cele cinci personaje nu poate prinde viață fără un efort sufletesc teribil din partea fiecăruia dintre cei cinci actori… Și joacă bine. Toți cinci joacă bine. Îi crezi. Empatizezi cu ei și parcă totuși vrei să-i și urăști o idee… Te doare povestea lor. Te sperie realismul din interpretarea lor… Și e multă atenție la detalii în spectacolul ăsta. Război abundă în simboluri și asta înseamnă mult. E mult subtext acolo. Se spun multe atunci când aparent nu se spune nimic și asta dovedește că Lorena s-a gândit fără doar și poate la toate și că a știut să-și aleagă foarte bine echipa… Nu, nu e ușor de privit spectacolul ăsta. Dar cred că e totuși ca un soi de lectură obligatorie… Un semnal de alarmă pe care e mai bine să-l tragă teatrul, decât viața… Un reminder poate puțin brutal, dar cerut de vremurile în care trăim. O poveste care te va răscoli, indiferent cine ești. Și care te va speria puțin… Dar care te va face să te gândești la o groază de lucruri…