De două zile încerc să vin cu o introducere coerentă pentru articolul ăsta și pare că mi-s iar în pană de inspirație… Nu știu dacă de vină e luna plină sau faptul că în ultimul timp dorm și mai puțin decât de obicei, însă îmi găsesc destul de greu cuvintele… Așa că mai bine trec direct la subiect, fiindcă vreau să vă povestesc câte ceva despre niște oameni foarte mișto…

Duminică seară am revăzut după ceva vreme Toți fiii mei. Un spectacol foarte bun de-al Teatrului Național despre care eu v-am mai povestit aici, pe blog. Un spectacol care te pune fără doar și poate pe gânduri și care aduce cu sine un mesaj cutremurător… Un spectacol la care eu mi-am dorit neapărat să revin. Și nu în primul rând pentru poveste, ci mai degrabă pentru că pe afiș se regăsesc câteva nume foarte dragi mie. Patru actori la care țin mult, responsabili aici de patru partituri secundare impecabile. Patru roluri mici ar spune unii. Patru roluri foarte mari aș spune eu, judecând după ceea ce fac oamenii ăștia pe scenă. Pentru că nu, nu ai întotdeauna nevoie să fii protagonistul poveștii pentru a demonstra publicului că ești unul dintre cei mai buni. Și da, eu pe ei i-am aplaudat întâi și întâi duminică seară la final de spectacol. Eu pentru ei am mers la teatru. Și lor vreau să le mulțumesc în primul și-n primul rând pentru dăruirea cu care urcă de fiecare dată pe scenă!

Mulțumesc Victoria Dicu, pentru exuberanță, pentru vivacitate și pentru bucuria aia sinceră de-a juca pe care toți cei din sală au citit-o în privirea sărbătoritei de duminică seară! Un rol comic mi-nu-nat. Un personaj pe care n-ai cum să nu-l iubești chiar și atunci când riscă să-ți devină antipatic, creionat cu multă culoare de către o actriță vădit îndrăgostită de comedie. O apariție simpatică și deloc întâmplătoare. Un personaj mai mult decât necesar în economia spectacolului. La fel ca toate celelalte intervenții care stârnesc pe loc râsul, menite fiind de fapt să accentueze și mai mult drama… O Sue Bayliss de care nu încape îndoială că Arthur Miller ar fi mândru, căci Victoria o aduce la viață cum nu se poate mai fain!

Mulțumesc Ioan Andrei Ionescu, din nou! De astă dată pentru George Deever. O apariție scurtă, care atinge însă spectatorul. Un rol greu, care cere deopotrivă răceală și umanitate. Un personaj complex, cu un suflet sfâșiat de sentimente contradictorii și de întâlnirea poate puțin prea bruscă cu trecutul… Un personaj cheie, fără de care povestea nu ar mai fi la fel. Și pe care nu oricine îl poate construi așa. Un personaj pe care eu una am simțit la un moment dat că aș vrea să mă duc acolo și să-l îmbrățișez pentru a-i alina durerea aia mascată cu dibăcie de actorul perfect în spatele furiei și a revoltei.

Mulțumesc Irina Cojar pentru eleganță și pentru întruchiparea atât de firească a Lydiei și a farmecului american din vremurile de după război! Un alt personaj deloc întâmplător conturat de autor. Un personaj care simbolizează multe și în spatele căruia descoperim câteva nuanțe mult mai profunde decât am crede la prima vedere…

Mulțumesc Gavril Pătru, pentru energie și pentru nebunia lui Frank reliefată cu precizie matematică! Un personaj (aproape) excentric, însă cu o încărcătură emoțională aparte. Frank, cel care printr-o favoare a destinului nu a fost niciodată chemat pe front și care prin urmare nu poartă acum în suflet cicatricile războiului. Dar care pun pariu că a luat-o puțin razna și dintr-un soi de remușcare și care mai mult ca sigur că se luptă undeva în adâncul sufletului cu propriile gânduri. Un personaj cu care eu și cărțile mele de Tarot am rezonat. Un personaj care echilibrează cumva povestea, adus în fața publicului de către un actor care face comedie în cel mai mișto stil cu putință și pe care aș tot vrea să-l văd jucându-se cu astfel de partituri.

Da, eu pe ei i-am aplaudat cel mai în forță la final de Toți fiii mei și pentru ei am stat cuminte în sală aproape trei ore. Nu, n-am îndrăznit să-i privesc în ochi la aplauze și să le mulțumesc din priviri. Încercasem deja asta cu o seară înainte la un alt spectacol și mă speriasem nițel… Dar iată că am făcut-o acum. În scris, așa cum mă pricep eu cel mai bine…