Câteva motive foarte serioase pentru care trebuie să vezi „Cursa de șoareci”

De cum am aflat că februarie aduce pe scena Teatrului Național Cursa de șoareci, am știut că vreau neapărat să văd acest spectacol. Un spectacol despre care ceva îmi spunea că va fi genial. Și trebuie să recunosc, intrasem puțin în panică, fiindcă nu părea să mai am vreo șansă să prind bilete… Apoi destinul a lucrat cumva, și deznădejdea mea s-a transformat în bucurie când am aflat că nu aveam să ratez premiera. Iar ultimele două seri au fost absolut incredibile. Căci am avut onoarea de a fi martoră – sau poate ar trebui să spun complice? – la un spectacol fenomenal!

Cursa de șoareci este unul dintre acele spectacole care m-a făcut să intru repede pe net la pauză ca să aflu când se mai joacă. Fiindcă abia aștept să-l revăd! Un spectacol pe care este imperios necesar să mergeți să-l vedeți și voi. Și asta cât mai curând. De ce? Ei bine, nici nu știu cu ce să încep… Mi-e greu să pun în cuvinte toată emoția cu care am plecat în aceste două seri din sală. Spectacolul e genial. Dar cred că am mai spus asta o dată deja… Cursa de șoareci e mai mult decât teatru. E pur și simplu magie! E unul dintre acele spectacole care te captivează din prima secundă. Și care se joacă fără teamă cu mintea ta timp de două ore și jumătate. E ca un puzzle. Unul cu foarte multe piese. Pe care vrei să-l rezolvi. Doar că nu ești sigur cum…

E un spectacol mai altfel. În sensul bun. Un gen de spectacol parcă prea puțin întâlnit pe la noi. Și de care eu cred că avem mare nevoie… Un thriller. Unul dintre cele mai mișto din câte există. Unul clasic. Perfect. Elegant. Captivant. British. O poveste. Într-o perioadă în care începuse să-mi pară că teatrul a uitat cât de multă nevoie de povești mai avem noi, spectatorii. O poveste polițistă perfectă, țesută cu precizie psihologică de condeiul Agathei Christie. O poveste care prinde viață sub bagheta fermecată a lui Erwin Şimşensohn într-un fel cum rar mi-a fost dat să văd… Fiindcă nu, mie nu-mi pare a fi deloc un text ușor. Nici pentru regizor și nici pentru actori. Cum ar putea să fie, când impune atât de multă atenție la detaliu? Și atât de multe treceri fine de la suspans la umor și înapoi înspre dramă. Când opt personaje atât de diferite trebuie să fie permanent în echilibru și totuși să pară că nu sunt… Și cu toate acestea, tot ceea ce se întâmplă pe scenă atinge perfecțiunea!

Și dacă tot am adus vorba despre personaje, cred că e cazul să vorbim și despre distribuție. O distribuție dublă, încărcată de nume importante. Actori unul și unul, ce își asumă cu o pricepere ieșită din comun provocarea unor partituri care mai de care. Și chiar dacă sunt puțin supărată pe Erwin pentru că a făcut în așa fel încât actorii cei mai dragi mie să nu joace în aceeași seară, mă simt datoare să-i mulțumesc pentru că datorită lui am fost încă o dată părtașă la un așa regal actoricesc. Și nu pot să nu mă înclin în fața acestor oameni incredibili. Nu pot să nu aduc în discuție măiestria incontestabilă cu care doamna Simona Bondoc îi dă viață arțăgoasei – și în același timp simpaticei – doamne Boyle. Și nu pot să nu remarc cu câtă efervescență construiește Gavril Pătru un personaj cel puțin excentric sau strălucirea cu care își face debutul Cosmina Olariu. Nu pot să nu recunosc faptul că Lari Giorgescu m-a cucerit cu interpretarea lui. Sau să nu vă spun că Silviu Biriș e la fel de șarmant și în pielea italianului misterios cu mustață pretențioasă. Și nu-mi permit să nu fiu încă o dată uimită de eleganța și de naturalețea de care dă dovadă în jocul ei Ileana Olteanu. Și lor li se alătură mulți alții, la fel de frumoși și de talentați. Și împreună reușesc să aducă pe scenă un echilibru fantastic. Și asta se simte cel mai bine la final, în aplauzele noastre, ale tuturor.

Și dacă încă nu sunteți siguri că trebuie să ajungeți deîndată la Cursa de șoareci, poate ar trebui să vă spun despre muzică? Doamne, cât de bună poate să fie muzica și cât de bine se împletește ea cu povestea de la început până la sfârșit! Sau poate vreți să vorbim despre decor? Pentru că de cum se ridică cortina descoperim un decor fenomenal, construit cu atât de multă atenție la micile detalii aparent neînsemnate, care înseamnă totuși atât de mult în țesătura măiastră a acestui spectacol… Căci da, mie Cursa de șoareci mi se pare o demonstrație de măiestrie din partea tuturor celor aflați pe scenă și în spatele ei. Un spectacol perfect, din absolut toate punctele de vedere. Și sunt sigură că nu a fost doar impresia mea. Pentru că reacția publicului nu minte. Niciodată.

Și nu, nu cred că va exista vreun spectator pe lumea asta căruia să nu-i placă acest spectacol. Pentru că în Cursa de șoareci se îmbină atât de frumos intriga polițistă, muzica de gen, eleganța unui decor și a unor costume fabuloase, performanțele actoricești cel puțin geniale, umorul fin englezesc și o viziune regizorală de invidiat. Pentru că e o poveste clasică, pusă în scenă cu un respect înfiorător pentru text. Pentru că provoacă publicul de cum bate gongul și până când se coboară pentru ultima dată cortina. Pentru că e pur și simplu un spectacol minunat. Un pariu care s-ar fi putut dovedi a fi destul de riscant. Dar pe care Teatrul Național București l-a câștigat fără nicio ezitare!