…am vrut să consemnez asta și aici, pe blog 🙂 Am fost duminică la Cursa de șoareci. Da, din nou… Fiindcă mie îmi place enorm spectacolul ăsta… Îmi place tot ce-a făcut Erwin Șimșensohn cu scriitura Agathei Christie. Îmi place muzica. Îmi place decorul. Îmi place felul în care suntem rugați să închidem telefoanele mobile înainte să se ridice cortina 😉 Și-mi place la nebunie de câțiva dintre oamenii de pe scenă. Îl ador pe Lari Giorgescu cu toată nebunia frumoasă pe care o pune în dl. Wren… O admir de fiecare dată pe doamna Simona Bondoc pentru tot ceea ce face pe scenă și mă gândesc cât de mișto trebuie să fie să fii actor și să împarți scena cu dumneaei… Cu fiecare spectacol începe să-mi placă de Gavril Pătru în Trotter mai mult decât îmi place de el în Eddie, cel din Nebun din dragoste și Matei, cel din Amanta la un loc… Iar Miss Casewell a Cosminei Olariu mi se pare perfectă și oricât m-aș împotrivi, reușesc mereu să mă identific cu ea…
Cât despre Ileana Olteanu? Ei bine, fiecare reîntâlnire cu Molly Ralston, personajul ei din Cursa de șoareci, e o neasemuită bucurie!
După cum probabil știți deja, Ileana este una dintre actrițele mele preferate. O actriță care-și asumă cu aceeași pricepere partituri dintre cele mai complexe și mai diferite. O actriță care cucerește prin dezinvoltură și eleganță și pe care e prea greu să nu o iubești indiferent de rolul pe care-l joacă… Iar în Cursa de șoareci face un rol pur și simplu incredibil 💙
Molly Ralston e genul de personaj pe care trebuie să știi exact cum să-l conturezi ca să iasă ce trebuie. Și ea știe. Ileana Olteanu demonstrează încă o dată cât de frumos poate să jongleze cu nuanțele comediei și ale dramei deopotrivă. E o lejeritate superbă în jocul ei. O naturalețe pe care doar actorii cei mai buni și-o permit. Se simte din prima cu câtă energie și cu câtă dăruire investește fiecare gest, fiecare replică și fiecare clipă de tăcere. Nu e deloc ușor ce face ea acolo, chiar dacă din public poate părea așa. Nu e ușor să fii, pe rând, jucăușă și serioasă. Fragilă și totuși puternică. Îndrăgostită, speriată, vinovată, suspicioasă și toate celelalte cerute de personaj…
Dar Ileana e impecabilă de la început și până la finalul pe care eu încă îl aștept cu sufletul la gură chiar și acum, după mai bine de zece spectacole văzute și pe care e musai să-l descoperiți și voi direct și personal la teatru 🙂
E ceva în ținuta ei. Un aer boem. Ceva care ne amintește de tradiționala respectabilitate britanică de cum cortina se ridică și Molly pășește în decorul superb. Ileana Olteanu știe exact cum să mențină echilibrul în fiecare secundă. Își stăpânește cu măiestrie rolul, se bucură de fiecare clipă petrecută pe scenă și știe să se joace mereu la fel de mișto cu ai ei colegi. E atentă la cele mai mici detalii și se sincronizează imediat, imediat cu fiecare dintre ceilalți șapte magnifici cu care împarte scena la fiecare spectacol. Și asta nu are cum să fie tocmai la îndemână, mai ales că vorbim de o distribuție dublă…
Și-mi place bucuria atât de reală pe o citesc în privirea Ilenei seară de seară. Îmi place sinceritatea cu care-și construiește pas cu pas cu personajul. Îmi place forța și siguranța cu care vine ea în fața publicului. Mă captivează (și mă umple de invidie) eleganța ei…
Țineam mult la Ileana Olteanu cu mult înainte de Cursa de șoareci. La premiera de anul trecut din februarie m-a cucerit și mai mult. Iar de atunci, la fiecare vizită pe care o fac la Conacul Monkswell, mă las mereu fascinată de acest personaj atât de ofertant pentru psihologul din mine… Fiindcă sunt multe lucruri de descoperit în interiorul frumoasei Molly. Ca în toate celelalte personaje din spectacolul ăsta, de altfel… Și Ileana știe exact cum să lase spectatorul să vadă asta, chiar dacă o costă pe ea, ca om… Chiar dacă trebuie să lase în fiecare seară o părticică din sufletul ei mare acolo pe scenă… Și asta-i o calitate rară, pe care prea puțini actori o au. Și pentru asta, eu mă înclin cu o tonă de admirație și de recunoştinţă! 😊
Cultural.21 