Așa-i că actorului bun îi stă bine într-un rol cât mai „nebun”?

Am fost vineri seară la Cursa de șoareci. Da, din nou. A noua oară, dacă am socotit bine… Fiindcă nu știu dacă v-am mai spus, dar eu sunt îndrăgostită de bijuteria asta de spectacol. Și nu aveam cum să ratez reprezentația de vineri. Pentru că, fiind vorba despre un spectacol cu dublă distribuție, eu sunt mereu pusă pe calcule. Urmăresc ce alte spectacole mai sunt în aceeași seară, spionez paginile de Facebook ale actorilor și încerc să-mi dau seama dacă vor juca sau nu cei care-mi plac mie cel mai mult… Iar vineri s-au adunat aproape toți la Conacul Monkswell pentru un spectacol perfect! Da, știu la ce vă gândiți… Iar încep eu cu simpatiile și cu antipatiile mele… Ei bine, așa e… Iar în seara asta fix despre asta aș fi vrut să vorbim… Despre cum Cursa de șoareci l-a transformat pe Lari Giorgescu într-unul dintre actorii mei preferați 🙂

Trebuie să recunosc, nu l-am urmărit foarte îndeaproape pe Lari. Până în februarie, când al său Christopher Wren m-a cucerit din prima secundă. Nu știu dacă e doar impresia mea, dar mie mereu mi s-a părut că cei mai buni dintre actori strălucesc cel mai fain în rolurile cele mai „nebune”. Așa, cam ca cel pe care i l-a încredințat Erwin Șimșensohn lui Lari Giorgescu în Cursa de șoareci… Fiindcă nu, chiar nu cred că e la îndemâna oricui să construiască personaje care trec dincolo de ceea ce mulți dintre noi definim – poate în lipsa unui alt cuvânt mai potrivit? – ca fiind „normal”… Chiar nu cred că poți să joci excentricul, neadaptatul, tăntălăul, nebunul sau orice alt personaj de gen, din orice fel de spectacol, fără un strop de geniu. Iar când Lari își asumă o asemenea partitură cu o dezinvoltură la fel de ieșită din comun ca și personajul în sine, ce-ar mai fi de spus?

Nu-i ușor. Nu-i ușor deloc ceea ce face Lari pe scenă. Deși el ne convinge de contrariu prin măiestria cu care se avântă în cursă 😀 E nevoie de multă energie și de multă siguranță de sine pentru rolul ăsta. E nevoie de ochi pentru cele mai fine detalii. De curaj, chiar. De asumare. De expresivitate nu doar fizică, ci și interioară… E nevoie să știi cum să jonglezi cu umorul. Și să nu-ți fie teamă să descoperi nebunia frumoasă din tine… Iar Lari are toate astea. Are talent. Cu carul. Și, ce-i cel mai important, știe exact ce să facă cu talentul lui. Știe să-și contureze personajul într-un fel aparte. Știe să se joace pe scenă. Și să se joace – de la distanță – cu publicul. E mereu atent la fiecare cuvânt și fiecare gest al celor cu care împarte scena și reușește cumva să-l aducă pe Christopher în perfectă armonie cu celelalte personaje… E mult echilibru în felul în care joacă Lari dezechilibrul. Și e multă dăruire în interpretarea lui…

Pășește pe scenă cu nonșalanță și ne lasă apoi să descoperim un personaj pe care e imposibil să-l uiți cu una, cu două. E mereu acolo, mai prezent decât ne dăm noi seama. Își iubește meseria în fiecare secundă și asta se simte în sală… Și-mi place naturalețea cu care se prezintă în fața spectatorilor… Are o lejeritate uriașă. Improvizează atunci când situația o cere fără a da publicului nici cel mai mic indiciu că ar face-o… Își dă voie să fie el însuși și e totuși una cu personajul de la început până la sfârșit… Și e o bucurie să-l privești. Să vezi cu câtă ușurință se prinde în joc cu ceilalți oameni frumoși și să poți observa în tăcere – când cu zâmbetul pe buze, când cu fiorii suspansului în suflet – chimia asta actoricească atât de fină dintre Lari și colegii săi de scândură.

Și da, l-am descoperit pe Lari și-n alte roluri. Personaje pe care le întruchipează cu aceeași libertate creatoare. Dar partitura lui din Cursa de șoareci rămâne pentru mine una de referință. Un exemplu de teatru frumos, făcut din suflet. Un exemplu de generozitate, cel puțin atât cât am putut eu să percep din sală… Omul ăsta e un exemplu de actor cu har. Un exemplu de actor care știe să strălucească fără a-i lăsa pe ceilalți în umbră. Și asta contează, pentru că nu sunt mulți așa… Mulțumesc, Lari Giorgescu! Mă înclin 🙂