Aseară am avut de ales între teatru și film. Am vrut inițial să merg la Cursa de șoareci. Fiindcă eu n-am văzut piesa asta decât de vreo 3 ori 🙂 Dar ce rost are să mint? Am și eu preferații mei în distribuția cea dublă – și foarte bună! – a spectacolului și tocmai aflasem că ei nu aveau să joace aseară. Așa că am mers până la urmă la film. Că tot e Festivalul Filmului Francez la doi pași de mine, la Cinema Elvire Popesco. Și-am văzut La Villa. Un film bun? Așa mi s-a părut. Un film care te pune pe gânduri. Un film complicat, aș zice eu…

Trei copii – acum adulți în toată firea – se reunesc în casa părintească atunci când tatăl se îmbolnăvește subit. Trei oameni care nu s-au mai văzut de mult. Trei oameni cu care trecutul nu a fost neapărat îngăduitor. Care descoperă încetul cu încetul cât de bine se cunosc – sau mai bine spus, nu se cunosc? – cu adevărat… Și care acum trebuie să reînvețe să fie o familie. Pentru că despre asta e La Villa. Despre familie. Și despre iubire. Și despre cum să te împaci cu nedreptățile destinului… Despre valori și despre idealuri. Despre vină și, mai ales, despre iertare. Și cred că și despre curajul de a o lua de la început.

La Villa e genul de film care are să te învețe câte ceva. Și care te face să te gândești mai bine la lucrurile pe care obișnuiai poate să le iei de-a gata. Și are un soi de sinceritate aparte povestea pe care o spune filmul ăsta. Și e ceva în felul în care sunt construite personajele. Ceva care te face să-ți fie foarte ușor să te identifici, fie și doar pentru o fracțiune de secundă, cu câte unul dintre ele… Și spuneam că e un film complicat. Da, e un film cu o anumită profunzime. Și atinge multe subiecte sensibile. Un film cu multe dedesubturi, care cere un spectator atent din cale afară la detalii… Un film care ne pune față în față cu adevăruri dure. Adevăruri ale noastre, ale tuturor. Pe care de multe ori preferăm să pretindem că nu le vedem… Un film care, la final, îți dă speranță. Și te face să pleci din sala de cinema schițând un zâmbet…