N-am ajuns în weekend la premiera Paliativ, despre care abia am aflat săptămâna trecută, fiindcă aveam deja planuri făcute de mult. Sâmbătă am revăzut cu o bucurie nebună Bârfe, zvonuri și minciuni, iar duminică seară am fost pentru a unsprezecea – sau oare deja a douăsprezecea?!? – oară la Cursa de șoareci. Am ajuns însă aseară la Teatrul Apropo…
Sunt multe de spus despre spectacolul ăsta. Nu eram sigură la ce să mă aștept când am pornit spre teatru. Știam doar că joacă unul dintre actorii mei preferați și asta-mi dădea cumva încredere în poveste. Și da, mie una mi-a plăcut ce-am văzut ieri seară. Nu, nu e neapărat genul meu preferat de spectacol. Dar am rezonat și cred că asta e foarte important… Paliativ e un spectacol care te scoate puțin din zona de confort, fără a te brusca. Te pune față în față cu niște adevăruri care s-ar putea să ți se pară greu de digerat, dar știe cum să te facă să le accepți și chiar să le înțelegi… E dur, dar are un înveliș… ei bine, paliativ. Îți dă de gândit. Te face și să râzi pe alocuri, însă parcă nu-i râsul tău… Fiindcă știi cumva că umorul nu-i decât un truc care să îndulcească din realismul sever ascuns în planul secund.
Paliativ aduce în discuție multe lucruri. Vorbește despre unul dintre cele mai bolnave sisteme de la noi. Exact, sănătatea… Despre oameni, așa cum sunt ei. Sau poate așa cum ajung ei să fie după ce dau piept cu sistemul? Vulnerabili. Uneori nobili, alteori imorali. Uneori chiar ambele… Temători. Alteori curajoși. Cu dorințe și frustrări. Cu bune și cu rele. Imperfecți. Umani… Și mai vorbește și despre iubire spectacolul ăsta. Și vorbește pe șleau. Și despre alegeri. Cu tot cu consecințele lor… Despre orgolii. Despre sacrificiu. Despre joc, realitate și capcane. Despre toate acele detalii aparent mici din viața unui om pe care poate că dacă le-am știi nu ne-am mai grăbi să judecăm… Paliativ are ceva foarte real. E ca un puzzle și e totuși atât de cursiv totul. E simplu, e direct și te face să te întrebi inevitabil ce-ai face tu dacă ai fi în locul lor. Și eu zic să nu ne pripim niciunul cu răspunsurile…
Și da, așa cum vă spuneam, pe mine m-a atras în sală un nume din distribuție. Și nu, spectacolul ăsta chiar nu cred că ar fi fost la fel fără Ioan Andrei Ionescu. Cu toții sunt buni. Și se simte imediat cu cât drag își face fiecare dintre ei meseria. Însă pe mine m-a fascinat cel mai și cel mai mult acest doctor Mihai Nasta conturat de Ioan. Știu, sunt subiectivă. Dar nu prea am ce să fac, fiindcă și eu sunt tot umană și imperfectă 😉 Mi-a plăcut lejeritatea din jocul lui. Mi-a plăcut felul în care mânuiește el emoțiile cu care are de-a face personajul său. Și nu, nu-i un om tocmai “simplu” din punct de vedere emoțional domnul Nasta. Nu cred că-i simplu să fii puternic și fragil deopotrivă. Să nu-ți pese și totuși să-ți pese. Să te temi și să nu lași asta să se vadă. Să fii pierdut și totuși să te prefaci că n-ai uitat niciodată încotro mergi… Dar lui Ioan Andrei Ionescu îi iese de minune personajul ăsta! Îl înțelegi, deși poate că n-ai vrea. Și poate că nu ești de acord cu el, dar ai vrea totuși să te duci acolo și să-l îmbrățișezi… Empatizezi cu el, deși știi că n-ar trebui. E arogant și e mișto în același timp. E sexy și e și puțin enervant deopotrivă. Are fix energia care trebuie. Și da, arată foarte bine în uniforma aia de doctor. Că doar n-o să ne prefacem acum că atunci când mergem la teatru nu ne mai alunecă ochii din când în când de la poveste către băieții frumoși din zonă? 😀 Dar să închidem paranteza… Eu una știu că am empatizat cu personajul ăsta, chiar dacă poate că n-ar fi trebuit. Probabil că psihologul din mine a găsit câte ceva de studiat la el și de asta… Și-am mai empatizat cu cineva. Cu Iulia, pe care Carmen Florescu o creionează cu mult echilibru. Am înțeles-o și n-am fost nicio clipă tentată să o judec… Și cine știe ce veți crede despre mine dacă vă voi spune că pentru o fracțiune de secundă m-am identificat cu ea, însă mi s-a întâmplat și asta. Și am înțeles câte ceva și am găsit câteva răspunsuri. Motiv pentru care rămân datoare!
Nu, nu cred că Paliativ e un spectacol pentru toată lumea. Dar are cu siguranță un mesaj care trebuie să se facă auzit și pentru asta eu am considerat de cuviință să vă povestesc aici, pe blog, despre povestea asta… Acum nu vă rămâne decât să mergeți și voi la teatru și să decideți dacă am avut sau n-am avut eu dreptate în rândurile de mai sus…
PS: Pe afiș se spune că Paliativ e nerecomandat sub 18 ani. Nu vă speriați, fiindcă un e cazul. Nu se întâmplă nimic în spectacolul ăsta ce niște puști de liceu să nu fi auzit ori văzut cam la orice colț de stradă. Ba chiar, eu am impresia că puștii de liceu ar avea câte ceva de învățat din spectacolul ăsta, dar asta-i doar părerea mea…
Later edit (04.08.2019): Am revăzut aseară Paliativ. Sus, pe teatru. La Amfiteatru TNB adică. Și da, a plouat un pic. A plouat cu ambiție aș zice. Dar s-a oprit, actorii și spectatorii s-au întors fiecare la locurile lor. Iar povestea a continuat și aplauzele au curs la final. Cum am găsit spectacolul a doua oară? La fel de real. Ce aș mai avea de adăugat? Well done, Ada Galeș! 😀
Cultural.21 