Aseară am fost la teatru. Da, din nou. Și da, pe gerul care a pus stăpânire pe acest sfârșit de februarie. Am făcut o plimbare până la Excelsior și-am văzut Fluturii sunt liberi. Și-am plecat din sală în lacrimi… Și da, asta e de bine. Doar că m-a luat puțin pe nepregătite. Din punct de vedere emoțional, zic… Nu știu dacă a fost povestea sau jocul actorilor sau felul în care cele două se transformă într-un întreg perfect sub bagheta lui Erwin Șimșensohn, dar timp de două ore spectacolul ăsta a reușit să mă facă să simt o mie de lucruri de-odată. Am râs și-am plâns. Și m-am recunoscut puțin în ce-am văzut pe scenă. Și asta m-a durut. Și-am înțeles câte ceva despre iubire… Și despre libertate…

Și nu, n-am să vă povestesc prea multe despre ce se întâmplă acolo, pe scenă. Știți că nu-mi stă în obicei s-o fac. Pentru că vreau să mergeți la teatru și să descoperiți voi singuri fiecare detaliu și fiecare emoție… Ce-am să vă spun este că Fluturii sunt liberi este un spectacol aparte. Un spectacol pe care ar trebui să-l vadă toți îndrăgostiții. Și toți cei care, dintr-un motiv sau altul se tem de iubire. Și părinții de adolescenți. Alături de copiii lor. E un spectacol care-ți dă curaj. Dar nu înainte de a te pune pentru o secundă față în față cu o deznădejde mult prea reală. O poveste de dragoste complicată. Exact așa cum sunt de cele mai multe ori poveștile frumoase… O poveste despre Don, cel care învață să trăiască dincolo de lumea pe care mama sa a construit-o pentru el. Și despre Jill, cea care știe deja atât de multe despre viață. Dar care nu e foarte sigură dacă vrea sau dacă poate să iubească din toată inima. Și despre cum ei reușesc să-și dea reciproc viețile peste cap. În cel mai nebunesc, dar și cel mai frumos mod cu putință…

Și e atât de bine construită povestea asta. Atât de reală, încât e imposibil ca publicul să nu trăiască tot amalgamul de sentimente o dată cu personajele… Și e atât de echilibrat totul. Da, e un spectacol care îndrăznește puțin. Dar nu mai mult decât ar trebui. Are câteva replici geniale. Și o muzică care nu face decât să potențeze și mai mult încărcătura emoțională. Și o vibrație cu totul și cu totul specială, care vine și din text. Dar mai ales dintr-o serie de interpretări magistrale, care pe mine m-au lăsat fără cuvinte… Toți sunt buni. Foarte buni. Patru actori talentați, care joacă cu o pricepere desăvârșită. Dar îmi rezerv din nou dreptul de a fi subiectivă. Și trebuie să spun că pe mine m-a cucerit fără drept de apel tandemul mamă-fiu pe care-l aduc în fața spectatorilor doi oameni incredibili.

Știam, desigur, cu câtă finețe își construiește Catrinel Dumitrescu de fiecare dată personajele. Dar asta nu înseamnă că nu am fost din nou uimită de eleganța cu care pășește pe scenă. De naturalețea și de forța emoțională cu care-și manevrează partitura de la un capăt la celălalt. De profunzimea din priviri și de siguranța de neclintit din spatele fiecărei replici și a fiecărui gest. De cât de ușor face ea să pară totul… Și auzisem multe despre Alex Călin și despre felul în care-l personifică el pe Don. Dar să-l văd jucând a fost incredibil. Fiindcă nu, nu-i un rol oarecare. Nici pe departe. E unul dintre acele roluri care provoacă actorul. Fizic și, mai ales, emoțional. Un rol care nu-ți prea lasă loc de neprevăzut și care cere o precizie ieșită din comun… Unul dintre acele personaje pe care eu nu cred că le poate întruchipa chiar oricine. Dar Alex își asumă provocarea fără nicio reținere și nu cred că pot descrie în cuvinte cât de bine îi iese totul… De unde găsește el atâta maturitate și în același timp atâta nebunie adolescentină sau cum reușește el să scoată la suprafață toate acele trăiri nu știu. Dar îi mulțumesc pentru demonstrația de perfecțiune la care am fost părtașă aseară!

Și ar mai fi multe de spus despre Fluturii sunt liberi. Ar mai fi de povestit despre relațiile dintre personaje, creionate în cel mai mic detaliu. Despre ușurința cu care spectatorul pășește în poveste. Despre cum e imposibil ca în ultimele minute de spectacol să nu simți că rămâi o clipă fără aer și despre cum pleci de la teatru simțindu-te cumva mai liber, dar și mai îngândurat… Despre contrastele nevăzute pe care le scoate textul lui Leonard Gershe la suprafață. Sau despre cum o piesă de teatru reușește încă o dată să ne învețe că limpede nu vezi decât cu sufletul… Dar parcă eu m-aș opri aici cu pălăvrăgeala. Și parcă v-aș lăsa să vă rezervați biletele, fiindcă Fluturii sunt liberi se joacă din nou peste câteva zile 🙂