De la premiera din februarie și până acum am tot revăzut Cursa de șoareci. Ultima dată în weekend-ul ce tocmai s-a încheiat. Și sunt sigură că voi continua să merg la multe alte reprezentații și de acum încolo. Căci mă cunoașteți de acum destul de bine și știți probabil că atunci când găsesc un spectacol care mie îmi place nu pot să nu revin în sală… Iar Cursa de șoareci – despre care v-am mai povestit eu aici – este fără doar și poate un spectacol superb, care nu încetează să mă surprindă. Și pe care nu mi s-ar părea suficient să-l văd nici de douăzeci și cinci de ori… Pentru că nu are cum să nu mă cucerească tot mereu cu alte și alte mici detalii. Și cu aceeași oameni incredibili de pe scenă. Fiindcă a făcut Erwin Șimșensohn cumva și a adus la un loc câțiva actori înzestrați cu un soi de talent supraomenesc… Iar eu, ca orice spectator, am preferații mei și îmi asum asta. Toți sunt buni. Foarte, foarte buni. Foarte, foarte, foarte buni. Dar ar fi chiar nedrept să pretind că nu sunt deloc subiectivă și să nu recunosc faptul că-mi place mult de tot felul în care Ileana Olteanu și Dragoș Stemate se transformă în domnul și doamna Ralson, că mi se pare absolut imposibil să nu-l iubesc pe Comisarul Trotter jucat genial de Gavril Pătru, că fără Lari Giorgescu în rolul lui Christopher parcă nimic nu mai e la fel sau că antipaticul domn Paravicini devine, în interpretarea lui Silviu Biriș, chiar foarte simpatic… Ori că mi-e imposibil să-mi imaginez pe oricine altcineva în afară de Simona Bondoc în rolul pretențios al doamnei Boyle…

Și da, în seara asta aș fi vrut să vorbim mai pe îndelete despre această doamnă Boyle pe care doamna Simona Bondoc o însuflețește cu atât de multă măiestrie. Pentru că mie mi se pare incredibil ceea ce face dumneaei acolo, pe scenă. Și nu, nu pot să ascund faptul că o invidiez puțin. Poate chiar puțin mai mult… 🙂 Pentru că radiază o energie atât de frumoasă. Și i se citește atât de multă bucurie de a juca în priviri. Și te face să-i îndrăgești din prima clipă personajul. Și asta cumva paradoxal. Fiindcă trebuie să recunoaștem, arțăgoasa doamnă Boyle nu are chiar cea mai dulce personalitate, nu-i așa?

Și e de prisos să vă spun ce mult mă bucură pe mine acest spectacol. Pentru că eu – ca foarte mulți copii din generația mea, de altfel – nu am avut până acum prilejul să o văd pe Simona Bondoc la teatru, ci am cunoscut-o doar din interviuri – destul de puține la număr – și din spectacolele de teatru radiofonic. Așa că mă simt onorată să am acum șansa de a fi martor la o asemenea lecție de actorie ori de câte ori se joacă iar Cursa de șoareci. Și nici nu vă închipuiți cu câtă admirație privesc eu această interpretare mereu impecabilă.

De cum pășește în scenă, de la prima replică și până la cea din urmă, spectacol după spectacol, doamna Simona Bondoc nu face decât să ne demonstreze tuturor că da, există perfecțiune în teatru! 🙂 Știu că am mai spus asta, dar are atât de multă energie! Mai multă parcă decât am eu uneori, la douăzeci și ceva de ani ai mei, la finalul unei zile pline… Și eleganță. Și o ținută aparte, cum trebuie să recunoaștem că întâlnim din ce în ce mai rar… Și își conturează personajul cu atât de multă atenție la detaliile cele mai fine. Și găsește cumva linia aceea incredibil de fină dintre dramă și comedie și o domină ca într-un exercițiu inefabil de echilibristică. Și e mai mult de evident cât de multă dragoste poartă această actriță de geniu meseriei sale binecuvântate…