Ieri după amiază am trecut pe la cinema înainte să ajung la teatru și-am văzut Fals tratat de mântuire a sufletului. Și nu știu cam cât timp o să stea filmul ăsta în cinematografe, dar eu zic că-i musai să mergeți și voi să-l vedeți cât mai curând. Fiindcă e foarte mișto!
Nu știam prea multe despre film, dar am vrut să-l văd. V-am mai povestit despre vocea din capul meu care-mi spune uneori la ce filme sau spectacole ar trebui să merg, nu? Ei bine, probabil că tot vocea asta m-a trimis și acum la Fals tratat de mântuire a sufletului. Un film bun. Un film care are multe să ne învețe într-o oră și jumătate… Un film în care se împletesc aproape insesizabil două povești. Un film care la prima vedere poate părea că nu are prea multe să ceară de la tine, spectatorul. Dar care pas cu pas te provoacă să-ți pui o sumedenie de întrebări. Întrebări dintre cele la care e mai important decât crezi să afli răspunsul… Un film care vorbește despre dreptate. Despre fantomele încă mult prea vii ale trecutului de dinainte de ’89. Despre greșeli și despre izbăvirea lor. Despre prietenie și încredere. Despre alegeri, secrete, păcate și consecințe… Despre călătorii inițiatice și capcanele lor… Despre oameni. Despre umanitate și despre credință… Despre a face ce trebuie… E un film de văzut cu inima deschisă. Un film pe alocuri incomod, poate. Mai ales pentru unii dintre noi… Dar un film de care avem nevoie cu toții, fie că ne place sau nu să recunoaștem… Un film care te face să-ți re-evaluezi relația cu Dumnezeu… Și care-i provoacă mai ales pe cei din generația mea să se gândească de două ori la o groază de lucruri…
Cât despre distribuție, ce-aș putea spune? Foarte buni cu toții. Și-un Ioan Andrei Ionescu absolut fenomenal, care construiește (încă) un personaj irepetabil. Un personaj care întruchipează în același timp șeful pe care până și eu – care nu mă împac deloc bine cu nici un soi de authority figures – mi l-aș dori și rebelul deloc fără cauză. Genul de om care poate că are păcatele lui, dar înlăuntrul căruia se ascunde un suflet cald. Prietenul care nu e mereu de acord cu tine, dar care ține la tine necondiționat. Mentorul care te provoacă să furi meserie și te veghează în același timp din umbră. Profesionistul impecabil chiar și atunci când încalcă reguli. Bărbatul ușor misterios, care se luptă în tăcere cu cine știe ce secrete și care uneori se trezește în conflict cu sine însuși… Îl crezi pe omul ăsta de la început până la sfârșit. Te uiți în ochii personajului Sorin Toma și știi că deși vrea să pară antipatic, e de fapt un om bun. Și nu, chiar nu cred că-i simplu să faci tot amalgamul de sentimente cu care se confruntă el să treacă dincolo de ecran și să ajungă la sufletul celor din sala de cinema. Și totuși am simțit de acolo, de la locul meu, tot ce cred eu că simțea Sorin. Ori dacă asta nu-i o dovadă incontestabilă de măiestrie actoricească, atunci ce altceva ar putea fi?
Da, am de gând să revin la film într-una din zilele care urmează. Pentru că simt că mai sunt ceva nuanțe de descoperit în povestea asta… Pentru că poate nu mi-am însușit încă tot ce avea filmul să mă învețe pe mine, personal… Și pentru că dacă e să fiu sinceră, sunt destul de rare momentele în care cinematografia autohtonă propune publicului astfel de filme, care chiar să meargă la suflet. Iar Fals tratat de mântuire a sufletului cred că e unul dintre ele…
Cultural.21 