Sunt câteva spectacole la care tot vreau să ajung și se nimeresc mereu tot în zile în care mi-e imposibil să o fac. Cam așa a fost și cu Anonimul venețian. Cel puțin până zilele trecute, când am reușit în sfârșit să văd această bijuterie de spectacol. Și nu, mie nu-mi place deloc Sala Atelier de la TNB și mereu mi-e foarte greu să cobor acolo. Dar încerc totuși să-mi ignor teama ori de câte ori se joacă un spectacol la care să-mi doresc foarte mult să merg…

De ce am vrut neapărat să văd Anonimul venețian? Ei bine, nu știu. Instinctul, probabil. Instinctul care știa el ce știa. Fiindcă joi am plecat din sală alt om. Fiindcă Anonimul venețian e un spectacol care te schimbă, oricât de mult ai încerca să te împotrivești. E un spectacol frumos, dar în același timp dureros. Dacă nu te face să plângi, te face cu siguranță să te simți vinovat de zâmbetul pe care-l schițezi la câte o replică în care s-a strecurat pe nesimțite o urmă fină de umor… E un spectacol onest. O poveste de iubire. Care ar putea fi, în definitiv, povestea oricui. O povestea spusă cu dibăcie de doi actori. Singuri, într-un decor perfect. El și ea. Doi oameni care s-au iubit. Și încă se iubesc. Dar cu care destinul n-a fost neapărat îngăduitor. Doi oameni readuși față în față într-o toamnă târzie, la Veneția, pentru o ultimă întâlnire…

Anonimul venețian e un spectacol care ne amintește că nu alegem noi pe cine să iubim. Și că iubirea nu e mereu un lucru simplu. Că se mai întâmplă ca, din prea multă dragoste, să ne facem rău unii altora. Că nu, chiar nu poți porunci inimii… Că și-n iubire există un timp pentru toate… Și poate și că viața e nedreaptă uneori… Și felul în care Ilinca Goia și Ioan Andrei Ionescu ne învață toate acestea e incredibil. E atâta emoție acolo, pe scenă încât te întrebi unde găsesc cei doi o asemenea disponibilitate lăuntrică… Le simți parcă bătăile inimii. Râzi o dată cu ei. Iar când îi doare pe ei, te doare și pe tine. Îi crezi. Îi crezi de la început până la sfârșit. Lacrimile din ochii lor sunt reale și fiecare cuvânt poartă cu sine o frântură din sufletul lor. Și n-ai să le dai în schimb decât aplauze. Și știi că-i prea puțin. Și te doare din nou…

Anonimul venețian e fără nicio urmă de îndoială unul dintre acele spectacole necesare. Un spectacol pe care toată lumea ar trebui să-l vadă. Și cei care iubesc, și cei care-au iubit și au pierdut și cei care nu s-au îndrăgostit (încă) niciodată cu adevărat. E un spectacol care aruncă deopotrivă și publicul și actorii într-un vârtej emoțional inevitabil. O lecție de viață, poate. O lecție de actorie, indubitabil. Și nu, nu aveți nicio scuză să nu mergeți la teatru!