Anonimul venețian. Poveste cu un el și o ea…

Sunt câteva spectacole la care tot vreau să ajung și se nimeresc mereu tot în zile în care mi-e imposibil să o fac. Cam așa a fost și cu Anonimul venețian. Cel puțin până zilele trecute, când am reușit în sfârșit să văd această bijuterie de spectacol. Și nu, mie nu-mi place deloc Sala Atelier de la TNB și mereu mi-e foarte greu să cobor acolo. Dar încerc totuși să-mi ignor teama ori de câte ori se joacă un spectacol la care să-mi doresc foarte mult să merg…

De ce am vrut neapărat să văd Anonimul venețian? Ei bine, nu știu. Instinctul, probabil. Instinctul care știa el ce știa. Fiindcă joi am plecat din sală alt om. Fiindcă Anonimul venețian e un spectacol care te schimbă, oricât de mult ai încerca să te împotrivești. E un spectacol frumos, dar în același timp atât de dureros. Dacă nu te face să plângi, te face cu siguranță să te simți vinovat de zâmbetul pe care-l schițezi la câte o replică în care s-a strecurat pe nesimțite o urmă fină de umor… E un spectacol onest. O poveste de iubire. Care ar putea fi, în definitiv, povestea oricui. O povestea spusă cu dibăcie de doi actori. Singuri, într-un decor perfect. El și ea. Doi oameni care s-au iubit. Și încă se iubesc. Dar cu care destinul n-a fost neapărat îngăduitor. Doi oameni readuși față în față într-o toamnă târzie, la Veneția, pentru o ultimă întâlnire…

Anonimul venețian e un spectacol care ne amintește că nu alegem noi pe cine să iubim. Și că iubirea nu e mereu un lucru simplu. Că se mai întâmplă ca, din prea multă dragoste, să ne facem rău unii altora. Că nu, chiar nu poți porunci inimii… Că și-n iubire există un timp pentru toate… Și poate și că viața e nedreaptă uneori… Și felul în care Ilinca Goia și Ioan Andrei Ionescu ne învață toate acestea e incredibil. E atâta emoție acolo, pe scenă încât te întrebi unde găsesc cei doi o asemenea disponibilitate lăuntrică… Le simți parcă bătăile inimii. Râzi o dată cu ei. Iar când îi doare pe ei, te doare și pe tine. Îi crezi. Îi crezi de la început până la sfârșit. Lacrimile din ochii lor sunt reale și fiecare cuvânt poartă cu sine o frântură din sufletul lor. Și n-ai să le dai în schimb decât aplauze. Și știi că-i prea puțin. Și te doare din nou…

Anonimul venețian e fără nicio urmă de îndoială unul dintre acele spectacole necesare. Un spectacol pe care toată lumea ar trebui să-l vadă. Și cei care iubesc, și cei care-au iubit și au pierdut și cei care nu s-au îndrăgostit (încă) niciodată cu adevărat. E un spectacol care aruncă deopotrivă și publicul și actorii într-un vârtej emoțional inevitabil. O lecție de viață, poate. O lecție de actorie, indubitabil. Și nu, nu aveți nicio scuză să nu mergeți la teatru!

Later edit (22.12.2018): Am revăzut în seara asta Anonimul Venețian. Și-am plâns. Și m-a durut. În sensul cel mai bun cu putință, dacă are vreo logică ce spun eu… Și m-am îndrăgostit și mai mult de spectacolul ăsta… La final aproape că am fugit din sală. Am urcat repede scările și am ieșit din teatru în trei secunde. Aveam nevoie de aer. Cunoșteam prea bine povestea și totuși m-a luat cumva pe nepregătite. E atât de multă emoție în spectacolul ăsta. Și atât de multă simplitate frumoasă. E atât de multă sinceritate și atât de multă înțelepciune ascunsă în fiecare replică și-n fiecare gest… Te uiți la personajele de pe scenă și nu știi dacă să-i invidiezi pentru iubirea lor ori să răsufli ușurat că nu ești tu în locul lor… Iar Ilinca și Ioan au fost parcă mai incredibili ca de obicei în seara asta. Da, știu că incredibil nu are grad de comparație, dar ați prins voi ideea… Mulțumesc pentru seara asta! Mulțumesc pentru lacrimi, mulțumesc pentru răspunsurile pe care nici măcar nu știam că le caut, dar pe care le-am găsit mai devreme la teatru, mulțumesc pentru dăruire! 🙂

Încă un later edit (18.11.2019): Am fost vineri, pentru a nu știu câta oară la Anonimul Venețian. Și da, m-a durut din nou spectacolul ăsta. Și mi-a bucurat inima. Și m-a făcut să răsuflu cumva ușurată că nu-s îndrăgostită. Și să-mi doresc mai mult ca niciodată. Ilinca și Ioan m-au trecut printr-un milion de stări. M-au fascinat – a câta oară? – cu jocul lor și m-au trimis acasă în lacrimi. Lucru pentru care nu pot decât să le mulțumesc! ❤️