După ce-am văzut Război am vrut să o cunosc pe Lorena Zăbrăuțanu, care se face „responsabilă” pentru regia spectacolului… I-am scris, mi-a răspuns, ne-am pus de acord și ne-am văzut și-am povestit ceva. Despre teatru, mainly 🙂 Dar vedeți voi exact ce și cum mai jos…
Ești actriță, zic bine? Și ai făcut pasul spre regie… Cum s-a întâmplat?
Da, prima mea formare este cea de actriță. Iar spre regie m-am îndreptat în Franța, pe când studiam acolo. Am făcut doi ani la Conservatoire National Superieur d’Art Dramatique (Conservatorul Național Superior de Artă Dramatică) din Paris și acolo, chiar dacă era clasă de actorie, eram împinși să facem și regie. Să ne regizăm singuri scenele, să venim cu propuneri… Și așa am început. Am văzut că-mi face plăcere, că pot să fac asta, că mă stimulează creativ și intelectual foarte mult… Și când m-am întors din Franța am zis de ce să nu fac asta?
E ideea asta, preconcepută aș spune eu, că regia nu e meserie de femei… Nu ți-a fost un pic teamă la început?
A, ba da. M-am gândit și la faptul că sunt actriță la bază și nu am început din start cu regia… Sigur că mi-a fost teamă. Dar am trecut peste. Am încercat să mă gândesc la punctul final, la ce am eu de făcut. Știam că pot să fac asta și era ceva important pentru mine. Și nu prea m-a interesat să demonstrez cuiva că pot, ci în primul rând să-mi fac bine treaba…
Ce e mai greu? Să fii actor sau să fii regizor?
Ambele sunt grele, din perspective diferite. Ca regizor duci toată responsabilitatea a ceea ce se întâmplă. Tu ai ultimul cuvânt, până la urmă. Munca e mult mai multă, stresul foarte mare… Da, cred că e mai greu să fii regizor. Cel puțin din experiența mea… Deși și ca actor, după ce ai primit un rol trebuie să-l duci. Să știi să traduci pe scenă tot ce ți se cere…
Intuiesc, din experiența mea de spectator, că fiecare regizor se simte atras în principal de câte un anumit gen de povești… Pe tine ce fel de texte te atrag cel mai mult?
Nu pot să spun că am o experiență foarte vastă ca regizor, dar cred că un text bun trebuie să trateze teme importante… Și contează psihologia personajelor. Cu cât e mai complexă, cu atât mă incită mai tare… La Război, de exemplu, m-a interesat foarte mult idea asta de cum îți gestionezi viața și reușești să mergi mai departe după o tragedia. Eu am mai făcut Demoni, un text tot de-al lui Lars Noren, în care relațiile dintre oameni erau foarte complicate, foarte greu de digerat. Deci cam asta caut eu… Mă interesează textele care deranjează cumva. Mi-a fost teamă când am recitit Război. Știam textul, îl citisem în Franța. Și când a fost să-l facem, după ce l-am recitit am zis că e mult prea dur. Nu că nu puteam să-l fac, dar mi se părea greu pentru spectatori. Apoi l-am tot recitit și-am zis că trebuie să-l facem…
Până la urmă, Război arată o realitate. Din păcate…
Da, așa e. Lucrurile astea chiar s-au întâmplat și se întâmplă lucruri și mai grave… Și uite, mie nu-mi place nici ca actriță să mă protejez. Și nici ca regizor să protejez actorii sau publicul, să îmbrac ideile neapărat într-un înveliș digerabil…
Război e unul dintre spectacolele din cadrul programului 9G la TNB, despre care se spun o groază de lucruri. Și de bine, și de rău… Cum a fost toată experiența asta pentru tine?
A fost greu. A fost primul proiect serios pentru mine. Și simțeam presiunea. A fost o responsabilitate foarte mare. Foarte multe lucruri de gestionat. Dar pentru mine lucrurile au mers bine cu Război. N-am trecut din prima vizionare. A venit domnul Caramitru, alături de membrii comisiei artistice și au avut câte ceva de obiectat. Au spus că mai e de lucrat, mi-au făcut sugestii… Am ascultat ce au avut de spus, am luat lucrurile care mi s-au părut potrivite în raport cu ideea spectacolului și căutările mele, am mai repetat, au mai trecut două luni, a venit o a doua vizionare. Doar cu dl. Caramitru de această dată. I-a plăcut ce-am făcut, și-a dat acordul și-am jucat. A durat aproape un an până am ajuns la premieră… Dar asta și pentru că știi cum e cu sistemul teatral de la noi… Actorii repetă în mai multe locuri și atunci e greu să programezi repetiții, sala nu e tot timpul disponibilă, trebuie să te descurci cu decorul, cu costumele…
Cel mai neașteptat feedback venit după Război?
Atunci când la primele spectacole, la final, am văzut oameni cu lacrimi în ochi.
Ce personaje te atrag ca actriță?
Femei puternice, care vor controlul… J Presupun că tuturor actrițelor le place genul ăsta de personaj. Nu mă prea atrag fetele inocente. Cu cât personajul e mai răutăcios și mai sarcastic, sau suferă mai tare, cu atât cred că e mai mult de descoperit și de lucrat la el. Mi-ar plăcea să am ocazia să joc personaje inspirate din tragedia antică greacă. Îmi plac iarăși foarte mult caracterele teatrului absurdului. Mai ales la Beckett, cred că marele avantaj în scriitura lui e că multe din personajele lui, create ca fiind masculine, pot fi la fel de bine și de plauzibil jucate și de femei.
Ai studiat în Franța. N-a existat tentația să rămâi acolo?
M-am gândit să rămân, da. Dar m-am gândit și că aici mai sunt multe lucruri de făcut, de construit. Și că ar fi interesant să pot să aplic la noi ce-am învățat acolo. Eu acolo am început, acolo m-am format ca regizor… Și de asta după ce m-am întors m-am apucat să fac Demoni. Când am plecat din Franța, profesorul meu de an mi-a spus Tu trebuie să montezi neapărat. Montează un Noren în România. Și asta mi-a dat curaj…
Suntem noi încă puțin reticenți față de dramaturgia contemporană?
Publicul e împărțit. Dar bănuiesc că ai observat și tu asta, văzând probabil mai multe spectacole decât mine… Fiecare merge spre zona care-l interesează… Eu, de exemplu, merg mult la spectacole din segmentul independent, unde se montează foarte multe texte contemporane. Dar cred că ar trebui să fie și mai mult loc. Pentru texte contemporane și pentru texte care spun ceva, care provoacă, care deranjează. E nevoie de substanță. Și sunt autori, și străini și români, care au texte foarte bune. Texte grele… Și te mai lovești și de faptul că multe dintre ele nu sunt traduse la noi… Am senzația că încă suntem destul de rupți de peisajul teatral european.
Am observat și eu, de când am început să mai traduc câte un text, că sunt o groază de texte de care habar nu avem. Și din zona contemporană, și din cea clasică… Se montează cam aceleași texte și nu părem foarte interesați să descoperim piese noi…
Așa e. Se montează teatru contemporan, dar observ că sunt cam aceleași texte care tot revin de vreo zece ani încoace. Și în clasic la fel…
Apropo de ce spuneai la început… E mai greu să-ți găsești locul ca regizor atunci când ești la bază absolvent de actori și nu de regie?
Acum eu nu știu exact ce să-ți răspund, pentru că sunt abia la început. Dar văd că lucrurile evoluează destul de bine… Poate că mai este o oarecare reticență, dar lucrurile par că încep să se schimbe… Sunt regizori care au pornit de fapt de la actorie și se descurcă foarte bine. Iar convingerea mea profundă, mai ales după ce am terminat studiile din Franța, e că pentru a fi un bun regizor e obligatoriu să fi fost actor, să fii jucat cât de puțin, să știi ce înseamnă să fi pe o scenă… Eu nu cred că aș fi putut să fac regie fără să fii fost mai întâi actriță. Consider asta un mare avantaj. Și, culmea, și oamenii cu care am lucrat au avut mai mare încredere în mine pentru că știau că eu știu exact despre ce vorbesc…
O carte pe care ai vrea să o vezi transpusă pe scenă? Sau pe ecran?
Războiul sfârșitului lumii, de Mario Vargas Llosa. E o carte extraordinar de cinematografică, așa mi s-a părut când am citit-o… Nu știu dacă ar merge și pe scenă, dar ca film cred că ar ieși senzațional…
Dar un film pe care atunci când l-ai văzut să fii avut imediat impresia că merge adus pe scenă?
Da, și chiar vreau să fac asta. Sper să și reușesc… Vreau să fac o adaptare pentru scenă a episodului patru din Decalogul lui Kieslowski.
Trei actori cu care ți-ai dori neapărat să lucrezi, ca regizor? Sau mai mulți…
Hmm, nu m-am gândit la asta. De fiecare dată când am în față un text, încerc să găsesc actorul care s-ar potrivi cel mai bine pe fiecare personaj. Și e greu de spus. Mi-e și teamă să nu fac vreo nedreptate, fiindcă sunt mulți… Dar hai să încerc să răspund… Vreau clar să mai lucrez cu Eliza Păuna, care o joacă pe Semira în Război. Și mi-aș fi dorit să lucrez cu Dan Rădulescu. Și cu Ionuț Grama, cu care am fost și colegă. Și cu Florina Gleznea, de asemenea…
Trei regizori cu care ți-ai dori neapărat să lucrezi, ca actriță?
Întrebarea asta cred că e și mai grea… Mi-ar plăcea să lucrez cu Alexandru Dabija. Și cu Eugen Gyemant. Și cu Geanina Cărbunariu, desigur…
Un spectacol pe care l-ai văzut în ultima perioadă și care ți-a plăcut ție foarte mult?
Stai să mă gândesc ce-am văzut… Am văzut Cinci ore cu Mario, de Mariana Cămărășan. Cu Florina Gleznea, că tot vorbeam de ea… Și tot în regia Marianei am văzut și N(aum). Două spectacole care pe mine m-au impresionat. Uite, și cu ea mi-ar plăcea să lucrez
Un film care ți-a rămas în minte?
Am văzut recent Three Billboards Oustside Ebbing, Missouri, de Martin McDonagh și m-a impresionat enorm. Mi-a plăcut foarte mult.
Apropo de fim… Teatru sau film?
Amândouă. Dar din perspectiva lucrului, cred că teatrul. Îmi place mai mult lucrul la teatru. Tot procesul descoperirii, contactul cu publicul… Laboratorul, repetițiile…
Care e cel mai complicat moment în ridicarea unui spectacol, din punctul tău de vedere?
Păi cel mai greu e până ajungi să repeți… Cred că de asta ne lovim cu toții, mai ales în independent. Cred că sunt puțini cei privilegiați, care să nu-și facă griji legat de bani.
Prejudiciază piedicile astea financiare procesul creativ?
Nu neapărat. Dar te forțează să găsești soluții. Nu ai libertatea de a lucra exact așa cum îți dorești. Faci compromisuri, renunți la lucruri pe care le gândisei inițial… E obositor. Și asta în condițiile în care pentru un spectacol nu trebuie neapărat sume enorme de bani, dar asta e situația… Dar vezi, potențialii sponsori se implică de obicei în proiecte de alt gen… Teatrul, mai ales cel independent, nu le poate oferi lor vizibilitatea pe care o doresc… Și, din păcate, încă există reticență față de zona asta…
Ar trebui să fie mai multe concursuri pentru regizori tineri? Că eu am impresia că la noi nu prea sunt…
Ar trebui, să știi. Nu prea sunt. Sau dacă sunt, sunt foarte restrictive. Dar nu-i momentul să discutăm acum despre condiții. Uite, 9G pentru mine a fost greu. A fost foarte greu. Dar a fost și o șansă. Dacă nu exista concursul ăsta, așa amărât și bârfit cum e el, eu nu aș fi putut să fac Război. Pentru mine e foarte important să lucrez. Indiferent de condiții. M-am bucurat enorm să știu că am unde să repet în primul rând. Noi am început proiectul fără să știm unde vom juca. Am început să repetăm pe unde am apucat. Și pe urmă mi-a venit ideea să încercăm la 9G și uite că dacă îți dorești ceva cu adevărat, până la urmă se întâmplă…
De unde-ți iei inspirația atunci când lucrezi?
Dacă vorbim despre regie, o dată ce am găsit un text care mă interesează, ideile îmi vin de la sine. Textul, situația în sine mă stimulează. El se desface și pe măsură ce lucrezi, ce te gândești și încerci să găsești soluții, ele cumva apar… Apoi, lucrând pe scenă ideile pot să se transforme. Dar e importantă baza de la care pleci…
Dar cum ai ajuns tu să te îndrepți spre teatru, in the first place?
A, nici nu mai știu… Eram copil și spunând poezii la serbările de la școală mi-am dat seama că-mi place mult chestia asta… Și mai erau și toate discurile cu povești pe care le ascultam când eram mică. Nu știam încă să citesc și ascultam poveștile alea spuse de voci de actori mari și cred că asta mi-a rămas cumva în cap… Și apoi în clasa a 6-a profesoara mea de română m-a înscris la un concurs de actorie pentru copii la Teatrul Arlechino din Brașov. Ea m-a și pregătit atunci, pentru că avea un talent extraordinar. Mi-a și spus mai târziu că a vrut să devină actriță și n-a fost să fie… Și am mers la concurs, cu un fragment din Albă ca Zăpada. Eu făceam vrăjitoarea. Și am luat premiul 2 atunci. În anul următor am participat iar și am luat premiul 1. Și cred că de atunci am știut că vreau să fac asta… La liceu am intrat în două trupe de amatori, tot la Brașov. Apoi am dat la facultate
Ai avut vreodată vreun dubiu? Vreun plan B?
Dubii n-am avut niciodată. Mi-e foarte clar că asta vreau să fac și lupt pentru lucrul ăsta. Plan B a trebuit să am, de nevoie. În momentul ăsta sunt obligată să fac altceva, pentru că nu mă pot întreține din teatru… E dificil pentru că pierd foarte mult timp și mi-e greu să mențin continuitatea de care am nevoie în lucru pe plan artistic… Sunt intr-un continuu balans între două lumi și e și foarte obositor. Dar dubii, în niciun caz nu am avut. Mi s-a părut mereu că merită să fac orice pentru asta. Dacă nu faci ce-ți place mi se pare că nu are niciun sens să trăiești…
Ce n-ai putea să faci, vorbind de teatru, nici pentru toți banii din lume?
Un text prost. Un text în care eu nu cred. Nu pot să fac ceva dacă nu cred în proiectul respectiv.
Dacă ai avea posibilitatea să schimbi ceva în sistemul actual, cu ce-ai începe?
Hmm… Sunt foarte multe de schimbat. Și nu vreau să devin eu acum foarte critică… Că tot vorbeam mai devreme, aș începe cu mai multe concursuri pentru regizori, nu neapărat doar pentru cei tineri… Dacă fiecare teatru de stat din România ar avea un concurs de proiecte, fie și o dată la doi ani, ar fi ceva…
Ultima întrebare… The tricky one… Dacă ai avea orice super-putere din univers, care ar fi ea?
Să fac în așa fel încât să fie mai puțină nedreptate. Orice ar însemna asta…
Cultural.21 
urmaresc in continuae succes
ApreciazăApreciază