Memoria apei. Lecția de psihologie de la Național…

Dacă în ultima perioadă am tot revăzut spectacole dragi mie pe care le cunosc deja foarte bine, ieri am ales să descopăr Memoria apei. O dramă la care demult voiam să ajung și de la care am plecat cu lacrimi în ochi… Un spectacol despre care chiar nu știam mare lucru și la care am mers fără să știu deloc la ce să mă aștept. Și la care, trebuie să recunosc, m-a atras în primul rând numele regizorului: Erwin Șimșensohn. Fiindcă mie mi se pare că Erwin chiar are ochi pentru povești. Pentru teatru adevărat, făcut cu suflet și pentru suflet. Pentru texte care-și lasă amprenta în inima spectatorului. Așa cum s-a întâmplat și aseară, cu Memoria apei.

Memoria apei e unul dintre acele spectacole care te trezesc cumva la realitate pe nepusă masă. E un spectacol care nu menajează deloc privitorul. Nici măcar prin tușele comice care se fac simțite pe alocuri în câte o replică. Fiindcă toate acele umbre de umor nu fac decât să adâncească și mai mult drama. O dramă care ar putea fi până la urmă drama oricăruia dintre noi și asta m-a speriat puțin… O poveste despre tumultul ascuns în spatele aparențelor unei familii fericite. Despre secrete, despre iubire, despre reproșuri și iertare. Un joc al memoriei ce poate părea absurd, dar care se dovedește a fi în final mult prea real și prea lucid… O poveste despre destin și cărările sale nebănuite, care vine să ne învețe cât rău pot face lucrurile nespuse, sentimentele nemărturisite și adevărurile tăinuite. Dar și cât bine poate face curajul de a accepta și de a-ți asuma realitatea, cu tot ceea ce înseamnă ea…

Și e atât de bine construit totul. E atât de mult echilibru în amalgamul aparent de trăiri extreme asumate cu atât de multă îndrăzneală și pricepere de fiecare dintre cei prezenți pe scenă. Întreg spectacolul e ca un mozaic al amintirilor, transformate aici într-un laitmotiv dureros de pregnant. O înlănțuire a detaliilor reliefate magistral… Și poate că e doar impresia mea, dar felul în care Memoria apei prinde viață acolo, pe scena Sălii Pictura de la TNB, nu e altceva decât o lecție foarte onestă de psihologie predată impecabil de un regizor binecuvântat cu darul de a privi în cele mai adânci cotloane ale sufletului uman… O lecție pe care suntem mulți toți cei care am dori să ne-o însușim…  Tot ceea ce se întâmplă de când cortina se ridică și până când ea coboară din nou la final te aduce pe tine, spectatorul, față în față cu propriile temeri și cu propriile întrebări la care n-ai îndrăznit niciodată să cauți un răspuns… Cu propria fragilitate până la urmă. O fragilitate cu care eu una am dat piept fără niciun fel de avertisment prealabil aseară. Memoria apei m-a trecut printr-o mie de stări. Și nu știu dacă în sală era rece, sau eu am resimțit vreun soi de frig psihosomatic de pe la jumătatea spectacolului… Iar momentul în care am simțit lacrimi curgându-mi pe obraz m-a făcut să-mi dau seama câtă nevoie aveam de acest spectacol exact în acest moment al vieții mele.

Da, Memoria apei m-a răscolit. Și m-a forțat să accept câteva lucruri. Și m-a făcut să plâng. Dar mi-a făcut, cumva, bine. M-a făcut să înțeleg atât de multe lucruri despre mine încât pentru o secundă mi-a fost teamă. Dar apoi mi-am amintit că asta e menirea teatrului – să fie oglindă pentru noi și pentru lumea în care trăim – și m-am simțit din nou în siguranță. Atât de în siguranță cum doar la teatru mă pot simți… Și pentru asta nu pot decât să fiu, din nou, recunoscătoare!