După cum vă povesteam ieri, sâmbătă a fost pură magie pentru mine. Și asta fiindcă am avut privilegiul de a vedea nu unul, ci două spectacole în aceeași zi. Două povești clasice, care m-au făcut să uit de toate grijile din lume. Dacă la matineu am descoperit cu încântare Allegro, ma non troppo (despre care v-am vorbit ieri, aici), pe seară am ales să mai văd o dată Idolul și Ion Anapoda. Pentru că trecuse ceva timp de când îl văzusem ultima dată. Prea mult timp. Și tare-mi era dor să redescopăr acest spectacol…

A fost primul spectacol al Teatrului Național pe care l-am văzut. Acum mulți ani. Cred că prin liceu. L-am revăzut apoi în toamnă. Și din nou acum, în weekend-ul ce tocmai s-a încheiat. Și știu că am să tot revin și-am să tot revăd la Idolul și Ion Anapoda. De ce? Pentru că e unul dintre acele spectacole care spune o poveste. Și o spune frumos. E teatru. În adevăratul sens al cuvântului. În forma sa cea mai pură.

E un spectacol care te face să râzi și te pune pe gânduri în același timp. E despre fericire, despre iubire, despre prietenie… Despre strălucirea aceea neasemuită care se ascunde în sufletul fiecăruia dintre noi. E un spectacol cu o vibrație aparte și publicul simte asta. O vibrație care vine din text. Și din priceperea fără egal a celor de pe scenă. Și din viziunea de geniu a maestrului Ion Cojar, care sunt sigură că veghează și binecuvântează de acolo de sus fiecare reprezentație…

Idolul și Ion Anapoda e, indubitabil, unul dintre acele spectacole irepetabile. Și e, așa cum am spus, o demonstrație impecabilă de măiestrie actoricească. E incredibil. E incredibil câtă energie și câtă dragoste de meserie se simte în jocul perfect al doamnei Ileana Stana Ionescu. Și cu câtă precizie își construiesc Dan Puric și Silviu Biriș personajele. Și câtă eleganță aduce pe scenă Ileana Olteanu. Și, mai ales, cu câtă ușurință prinde viață Frosa în interpretarea fără de cusur a Irinei Cojar. Eu nu știu foarte multe despre actorie, însă pun pariu că nu-i deloc un rol ușor. Chiar dacă naturalețea și dăruirea cu care și-l asumă Irina fac să pară totul atât de simplu. Da, ea este departe preferata mea în acest spectacol. Mi se pare ireal cu câtă ușurință scoate la suprafață fiecare emoție din sufletul personajului ei. Nu pot să nu remarc profunzimea din ochii ei. Sau finețea gesturilor mici. Și nu pot să nu remarc cât e de frumoasă. Chiar și atunci când rolul îi cere să nu fie.

Și da, aș îndrăzni să spun că Idolul și Ion Anapoda e unul dintre acele spectacole pe care toată lumea ar trebui să-l vadă măcar o dată. Pentru mesajul său. Și pentru felul onest și simplu în care se face el auzit… Pentru micile detalii. Căci am uitat să menționez, dar spectacolul ăsta e înțesat de metafore și de simboluri. Decorul, costumele, muzica. Toate au rolul lor cheie… Pentru echilibrul perfect din jocul actorilor. Pentru că sufletul nostru ar fi mai sărac și mai trist fără teatru…