drama · TEATRU

Recurs la inocență. Jocuri în curtea din spate

Sunt câteva spectacole de la Teatrul de Stat Constanța pe care le-am luat de ceva vreme la ochi. Plec greu în perioada asta, nu neapărat din lipsă de timp, ci pentru că nu e cea mai bună perioadă a mea, pe interior și călătoriile nu sunt tocmai preferatele mele când anxietatea își face de cap… Dar… Iată că mai există și directori de teatre care știu cam cât de importante sunt turneele (bravo din inimă Erwin Șimșensohn!) și iată că am văzut Jocuri în curtea din spate în București, pe scena de la Evreiesc, teatrul în care eu mă simt cel mai bine și cel mai acasă…

Știam textul. Știam că n-o să-mi fie ușor în sală… La un moment dat, am simțit că rămân fără aer. Dar mă bucur că am mers. Și nu o să vă mint, nu e unul dintre spectacolele despre care să spun că m-a impresionat în mod deosebit. Și, așa cum spun de fiecare dată, vreau să rețineți că asta e doar o opinie personală și că nici nu vreau, nici nu-mi permit, să spun dacă e un spectacol bun sau mai puțin bun. Insist însă să subliniez un lucru extrem de important. Trei lucruri, actually. Jocuri în curtea din spate e un spectacol necesar. Un spectacol greu. Un spectacol matur al unor actori foarte tineri.

Și de asta vă spuneam că mă bucur că am mers. Pentru că am văzut curaj. Curajul de a spune o poveste incomodă. Am văzut echilibru. Un echilibru frumos în tot. Actorie, regie, tot. Am văzut simplitate frumoasă, într-o lume artistică ce simte tot mai des nevoia să se complice. Am văzut prospețime. Prospețimea din jocul unor copii care, chiar dacă poate mai au de învățat despre meseria asta, vin în fața spectatorilor curați și plini de bucurie. Am văzut un spectacol care pune pe tapet nu doar mârșăvia cu care soarta ne joacă uneori feste macabre, ci și răul căruia îi îngăduim să existe doar pentru că nu știm sau nu vrem să vorbim cu copiii noștri. Doar pentru că nu am înțeles că da, ni se poate întâmpla chiar nouă. Doar pentru că suntem încă atât de încorsetați în tipare de gândire bolnave…

Jocuri în curtea din spate e un act artistic, da. Un spectacol de teatru. Dar mai e și o mică, dar foarte importantă, lecție de psihologie. Un spectacol care caută să ne facă să înțelegem și să ne asumăm niște lucruri. Să ne vedem, ca societate, din exterior. Un spectacol pe care e musai să-l vadă, întâi și întâi, tații de fete și mamele de băieți. Apoi, e musai să-l vadă copiii lor adolescenți. Și e o poveste reală, ceea ce îl face cu atât mai necesar… O poveste despre manipulare, despre nevoia malignă de validare sădită în mințile tinerilor, despre consecințe, despre lipsa și nevoia reperelor în viețile crude ale copiilor care devin oameni mari. Despre dorință. Despre iubire, chiar. Despre încredere. Despre milioanele de nuanțe de gri dintre alb și negru. Și despre (ne)vinovăție.

Și cum spuneam. O distribuție tânără. Foarte tânără. Niște copii care se completează frumos, cu care regizoarea Diana Mititelu a lucrat cu pricepere și pe care a știut să-i pună în valoare. Îmi amintesc că acum vreo doi ani, după un spectacol, mi-am zis că vreau să-l mai văd pe Andrei Bibire și revăzându-l mi-am amintit de ce. Pentru că am impresia că e unul dintre actorii care vor avea un cuvânt de spus în generația lui. Și sunt la fel de curioasă cum vor crește colegii lui. Și nici nu vreau să-mi închipui cât de greu trebuie să fie pentru Cristiana Luca, sau pentru orice altă actriță, rolul ăsta. Și da, mi-a plăcut de ea 🙂 Și foarte faină scenografia. Și foarte mișto muzica. Deși nu am să mai pot să ascult niciodată melodiile cu pricina fără să-mi aduc aminte de povestea asta…

O poveste la care, la mai bine de-o săptămână, încă nu îmi e ușor să mă gândesc. Imediat după spectacol am plecat la alt spectacol. Comedie. Și asta m-a ajutat pe moment să nu mă doară atât de tare. Dar apoi, încetul cu încetul, am început să resimt greutatea spectacolului… Și, tot încercând să formulez o încheiere potrivită pentru rândurile astea dezlânate, mi-am dat seama că după Jocuri în curtea din spate am reușit, fără să-mi dau seama, să mai pun o cărămidă la temelia vindecării unor răni pe care le port încă deschise în mine și pentru asta rămân datoare!

(Foto: Marian Adochiței/teatruldestatconstanta.ro)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.