Săptămâna trecută a fost una bună! Fiindcă a început și s-a încheiat cu teatru. Mai întâi am revăzut două spectacole dragi mie – Amanta luni și Allegro, ma non troppo vineri- apoi duminică am ajuns și eu într-un sfârșit la Furtuna
Cum a fost? Ei bine, let me tell you about it 🙂

O să fiu sinceră.  Nu cred că Furtuna va deveni spectacolul meu preferat, deși sunt sigură am să-l revăd. Probabil că de acum ați început să mă cunoașteți și probabil v-ați prins deja cam ce-mi place și ce nu prea-mi place în materie de teatru. Și știți că atunci când vine vorba de povești clasice aduse înspre contemporan pot fi destul de pretențioasă… Iar Furtuna de pe scena Naționalului se joacă destul de mult cu textul scris la 1610. Ce-i drept o face într-o manieră foarte responsabilă. Și foarte simpatică, aș spune. Și-am apreciat onestitatea afișului care promite Furtuna „după” și nu „de” William Shakespeare, fapt ce dă de înțeles de la bun început spectatorului că nu va fi martor la o montare neapărat convențională. Și nu, în niciun caz nu regret că am mers la teatru duminică seara. Da, fiind eu mai de modă veche, aș fi preferat poate un Shakespeare mai „tradițional”… Dar chiar și așa nu pot să nu remarc câteva detalii al naibii de faine la Furtuna iscată de Alexander Morfov

În primul rând, dacă v-ați aruncat un ochi pe distribuție, v-ați prins probabil de ce voiam eu să văd neapărat Furtuna deși știam prea bine că nu-i tocmai o montare clasică. Două nume. Doi actori care sunt mereu impecabili pe scenă, indiferent de personajele pe care le au de adus în fața publicului. Ioan Andrei Ionescu și Gavril Pătru. Doi oameni înzestrați cu un talent ieșit din comun care nu se dezmint nici de această dată și care ne reamintesc tuturor că aplauzele chiar nu sunt suficiente pentru a-i răsplăti la final de spectacol. Rolurile le vin ca turnate. La fel și costumele asortate viclean cu ochii… Și e o bucurie să-i privești jucând. Sau poate ar trebui să spun jucându-se? Let’s say both, for the sake of it… Și dacă tot suntem la capitolul distribuție, să nu uităm de gașca de marinari/creaturi ale insulei care duce mare parte din greul spectacolului și fără de care Furtuna nu cred că ar mai fi la fel. Ei aleargă dintr-o parte într-alta, se schimbă, dansează, țopăie, și mai fac și ceva actorie între timp. Motiv pentru care vreau să-i felicit aici, de față cu toată lumea, înainte să vă spun și despre Caliban-ul lui Mihai Călin. Unii ar spune că poate cel mai complicat rol din piesa lui Shakespeare. Și se prea poate să fie așa. Un personaj construit cu multă energie și inspirație, pe care publicul are de ce să-l iubească. Un rol ofertant de care ar fi fost și păcat să nu profite la maxim!

Și v-am spus de costume, nu? Costumele-s chiar mișto la Furtuna. Și decorul. Mai ales decorul, pe care-l remarci imediat ce intri în sală și pentru care cred sincer că Nikola Toromanov ar merita premiu după premiu… Și mai e muzica. Muzica e aleasă bine și publicul simte asta. Muzica dă ritm întregii povești și-i dă un ritm bun. Și, poate cel mai important, e mesajul. Da, textul lui Will vine în prezent într-o viziune regizorală neconvențională aș spune. Dar mesajul rămâne acolo undeva, așteptând să fie descifrat de spectatori. Basmul nu pierde din morală. Și nici din metafore. Și asta contează, nu-i așa?

Da, Furtuna e unul dintre spectacolele la care aș reveni cu dragă inimă chiar dacă poate că mi-ar fi plăcut să fie puțin altfel pe alocuri. Și asta pentru că sunt acolo, pe scenă, câțiva oameni care predau încă o dată o lecție sublimă de actorie. Pentru că mi-a plăcut atenția la detalii. Și pentru că e, până la urmă, despre magie. Iar mie chiar îmi place magia…