Am fost aseară până la Teatrul Țăndărică. Am făcut ce-i drept ceva pe drum, din motiv de defecțiune tehnică la glezna dreaptă recent luxată, dar am ajuns la timp. La timp pentru Regele moare, primul spectacol de animație pentru oameni mari la care am fost martoră. Povestea regelui Berenger Întâiul spusă de cinci păpuși mânuite de cinci artiști pricepuți… O poveste la finalul căreia nu ai cum să nu ieși din sală puțin îngândurat…
Da, trebuie să recunosc că atunci când am auzit prima dată de trend-ul spectacolelor cu păpuși pentru adolescenți și oameni mari am fost puțin sceptică. Dar aseară mi-am dat seama că nu aveam de ce… Ba chiar am înțeles câtă nevoie e de genul ăsta de spectacole… Avem nevoie să ne reconectăm la elemente care să ne reamintească de copilărie. Avem nevoie de simplitatea asta aparentă și totuși atât de încărcată de sens a teatrului de păpuși. Da, eu o să-i spun în continuare de păpuși. Fiindcă așa se numea pe vremea mea :)) Și încă nu m-am obișnuit foarte bine cu termenul de teatru de animație. E fascinant cum o poveste atât de încărcată de metafore și de simboluri, atât de complexă din punct de vedere emoțional, se transformă sub bagheta celor cinci maeștri păpușari. Își păstrează sensul și mesajul, însă devine parcă o joacă. Se apropie într-o manieră aparte de sufletul spectatorului și-l îndeamnă blând la introspecție. Da, Regele moare – cel de la Țăndărică – e un spectacol care te provoacă să privești mai întâi în jur și mai apoi înlăuntrul tău… Timp de oră, pe scenă se țese o poveste. O poveste tristă. Sau poate nu? O poveste cu tâlc, ce vine să ne predea o lecție despre viață. Și despre moarte. Despre om, în ansamblul său. Despre suflet. Despre lume, cu tot ce înseamnă ea… Avem de-a face cu un text greu. Profund. Destul de dificil de pus în scenă și nu neapărat ușor de privit de către public… Și totuși, în viziunea Elizei Păuna totul pare atât de simplu. Toată filosofia aia ascunsă în detalii e revelată spectatorului parcă în joacă. O joacă foarte serioasă, din care sunt multe învățăminte de tras.
Dar nu are rost să ne lungim la vorbă, pentru că oricum nu aș putea cuprinde în cuvinte emoția și energia pe care le-am descoperit ieri seară la teatru. Mă bucur că am mers la Regele moare și abia aștept să descopăr și alte spectacole de genul ăsta. Mă bucur că Eliza a avut ideea să spună povestea asta, și nu o alta. Și abia aștept să văd ce alte povești mai are de spus… Și dacă-mi permiteți un sfat, faceți-vă și voi cadou o seară la un astfel de spectacol! 🙂
Cultural.21 