Pentru că mai aveam câte ceva să vă povestesc despre „Allegro, ma non troppo”…

Aseară s-a jucat Allegro, ma non troppo la Sala Mare. Și-am fost și eu în sală, evident. Deși inițial nu aveam de gând să merg, fiindcă aveam deja bilet pentru joi și-am zis să nu creadă oamenii ăștia că-i urmăresc… Dar până la urmă planurile mele s-au dat peste cap de mai multe ori și am luat asta ca pe un semn că de fapt ar trebui să fiu la teatru… Și nu știu dacă vă mai amintiți, dar eu despre minunăția asta de spectacol v-am mai povestit aici, pe blog. Doar că aruncându-mi acum un ochi pe ce-am scris atunci, mi-am dat seama că mai sunt încă multe detalii pe care nu știu din ce motiv blogger-ul amator din mine nu le-a cuprins în postarea aia de după matineul din februarie…

De fapt, s-ar putea să am o idee de ce… Am mers atunci la teatru pentru două nume din distribuție. Eugen Cristea și Gavril Pătru. Doi actori pe care eu îi iubesc to the moon and back, cum ar spune americanii. Doar că în dimineața aia cel care a intrat în pielea lui Ion Marian a fost Răzvan Popa. Care face, de altfel, un rol la fel de minunat precum întreg spectacolul, de a cărui regie se face „vinovat”. Dar de, am și eu slăbiciunile mele de spectator uman și subiectiv. Și nu are nici un rost să ascund faptul că atunci când s-a ridicat cortina și nu l-am văzut pe Gavril Pătru pe scenă tare m-am mai necăjit. Nu știam nimic despre vreo distribuție dublă. Și mă tot gândeam ce s-o fi întâmplat… Și, deși poate că nu aveam niciun motiv, am plecat puțin dezamăgită de la teatru în ziua cu pricina… Și știu că ar fi trebuit să mă scutur bine de acest sentiment înainte să mă apuc de scris… Fiindcă despre o comedie ca Allegro, ma non troppo nu se cade să vorbești decât cu deplină responsabilitate, chiar și atunci când o faci în calitate de simplu spectator!

Trebuia să fi fost ceva mai atentă la detalii atunci. Căci Allegro, ma non troppo este un spectacol al detaliilor. Nimic din ceea ce vedem pe scenă nu este întâmplător și asta-mi place la nebunie. Decorul e mișto rău de tot. Și pe undeva pe aproape de jumătatea piesei, sub umbrela muzicii alese cu dibăcie de același Răzvan Popa, decorul se schimbă. Ceea ce parcă nu se mai întâmplă atât de des în teatru în ultimul timp, nu-i așa? Și dacă mă întrebați pe mine, e păcat. Fiindcă nu, nu se schimbă doar elementele de recuzită din scenă. O dată cu decorul se schimbă parcă și ceva din încărcătura emoțională a unui spectacol…

Și-apoi e fidelitatea asta frumoasă a regizorului față de text despre care, dacă nu mă-nșel, v-am mai povestit. Într-o perioadă în care pare că tot mai mulți regizori și spectatori deopotrivă tind să devină dependenți de prefigurarea clasicului în contemporan, Allegro, ma non troppo surprinde prin farmec interbelic. Prin personaje ale vremii în jurul cărora se țese o poveste care chiar nu are nevoie de nici un artificiu pentru a deveni actuală. Prin eleganța de odinioară, oglindită în gesturi, în cuvinte și-n costume. Prin mici figuri de stil și replici cu subînțeles fin. Prin simplul fapt că la intrarea în sală găsim cortina lăsată, ceea ce nu face altceva decât să augmenteze parcă magia. Și ce-ar fi teatrul fără magie?

Și așa cum vă spuneam, comedia asta e cât se poate de actuală. Deși au trecut mulți ani de când Ion Minulescu a așternut-o pe hârtie, Allegro, ma non troppo oglindește – la adăpostul umorului deștept și suficient de discret – realitatea. Realitatea de atunci, dar și pe cea de acum. Căsătoriile din interes, infidelitatea justificată cu tot felul de argumente, falsul intelectual, micile afaceri la limita legii, prieteniile condiționate, comportamentele deplasate pe care cei cu un anumit statut social, câștigat adeseori peste noapte, le regăsesc firești… Toate acestea sunt puse sub lupă într-o manieră pe cât de lejeră, pe atât de responsabilă. Și nu, emoțional vorbind nu e un spectacol care să forțeze neapărat spectatorul. Dar cred că și asta v-am mai povestit, nu? Allegro, ma non troppo e un spectacol care descrețește frunți și care-ți dă răgazul să respiri un dram de frumos înainte de a reveni în cotidianul ticsit de griji. E genul de teatru blând cu tine, spectatorul. E ca o îmbrățișare sinceră după care tânjești după o zi lungă și complicată. Dar, ca orice piesă de teatru care se respectă, îți amintește totuși că moravurile nu se schimbă, indiferent de vremuri… Nu, textul acesta nu te dojenește și nici nu te pedepsește. Dar nici nu te lasă indiferent la adevărul din jurul tău…

Și, last but definitely not least, nu cred că mă poate contrazice cineva dacă-mi permit să afirm că e al naibii de bine jucată bijuteria asta de spectacol. Toți sunt buni. Foarte buni. Și aș vrea să mă pot detașa pentru o clipă de sentimente și de simpatii. Însă am amintit doar de la început că nu întâmplător am ținut eu neapărat să (re)văd spectacolul și nu pot. Nu pot să nu mă opresc o clipă și să vă spun că Eugen Cristea construiește, așa cum v-am povestit de prima dată, un personaj secundar de referință. Și că parcă e un soi de chimie actoricească greu de ignorat între dumnealui și Gavril Pătru. Iar acesta din urmă strălucește pe scenă. Și își asumă cu o nonșalanță incredibilă o partitură care poate părea simplă la prima vedere, dar care pun pariu că nu e chiar așa. Iar bucuria de a juca i se citește în priviri. Și se simte în fiecare replică și-n fiecare gest. La fel cum se întâmplă și cu Victoria Dicu, care a reușit să mă cucerească definitiv și irevocabil prin energia și efervescența cu care o zugrăvește în fața publicului pe Florica… Și alături de ei, fac deliciul publicului Costina Cheyrouze și Monica Davidescu, care o „împart” cu măiestrie pe Coco. La fel cum Aylin Cadîr și Ileana Olteanu se joacă pe rând cu simpatica Noemi Popesco, zugrăvind de fiecare dată un personaj mi-nu-nat… Și nu, nici Răzvan Popa, nici Raluca Petra și nici Costică Lupșa nu se lasă mai prejos 😉

E frumos. Allegro, ma non troppo e un spectacol frumos, cum mi-aș dori să tot văd în teatrele de la noi. Are ceva aparte. Și-ți merge la suflet pe nesimțite… E genul de spectacol pe care știi încă din primele minute că vrei să-l revezi. Și despre care povestești apoi tuturor, fiindcă simți că și ei ar trebui să-l vadă…