Nu știu de ce am ținut eu neapărat ca dintre toate spectacolele care s-au jucat la București în cadrul Festivalului Capitalelor Națiunilor Centenare să merg fix la Căldură în noiembrie. Un spectacol al Teatrului Național Eugene Ionesco din Chișinău, despre care nu știam absolut nimic. Dar pe care mă bucur nespus că l-am văzut!

De cum am intrat în sală am remarcat decorul și ceva mi-a spus că o să fie un spectacol bun. Sala s-a umplut încet, luminile s-au stins și actorii au pășit pe scenă. Da, moldovenii au parcă alt stil de joc. Pe de-o parte mai clasic, pe de alta mai dramatic. Se simte o altă școală de teatru. Am remarcat asta din primele secunde… Se prea poate să fiu eu nebună, dar la fel cum ori de câte ori mă întâlnesc cu un om sunt foarte atentă la inflexiunile din voce și la accent, ori de câte ori văd un spectacol străin caut particularități în jocul actorilor. Nu, nu pentru că ar fi ceva rău în stilurile diferite pe care le imprimă școlile de teatru, ci pentru că pur și simplu mă fascinează să observ aceste mici detalii care ne fac unici… Dar să revenim la spectacolul nostru, zic. Pentru că adevărul e că pe mine Căldură în noiembrie m-a dat puțin peste cap… Două povești care se întrepătrund și care te iau prin surprindere. Un spectacol care te face martor la realitate și de la care nu ai cum să nu pleci un pic schimbat…

Căldură în noiembrie e despre alegeri și consecințe. Despre iubire, despre cât de mult doare ea și despre cum uneori dragostea nu-i de ajuns pentru a ține doi oameni împreună… Despre visuri și despre prețul lor. Despre ce ne dorim cu adevărat de la viață și despre ce contează cel mai mult pentru fiecare dintre noi atunci când lucrurile materiale devin de prisos… Despre fantomele trecutului și demonii viitorului deopotrivă… Despre căutări, despre rădăcini și dezrădăcinare. Despre prietenie. Și despre cât rău își pot face oamenii fără ca măcar să știe… Spectacolul ăsta e despre multe lucruri. E ca o oglindă în care s-ar putea privi mai toate popoarele Europei de est… Noi, toți cei ce încă purtăm cicatricile recente ale unui trecut greu. Noi, toți cei nesiguri, prinși între orient și occident… Noi, aceia care privim peste graniță și ne întrebăm dacă acolo e mai bine fără să ne gândim la tributul pe care și-l va cere mai devreme sau mai târziu acest viitor mai bun… Căldură în noiembrie doare. Doare pentru că spune adevărul. Adevărul unei societății care e datoare să se salveze pe sine cât încă mai e timp… Doare pentru că te uiți la ei, la cei de pe scenă, și îți dai seama că povestea lor ar putea foarte ușor să fie povestea oricăruia dintre noi… Și doare pentru că are prea multe lucruri să ne învețe… Da, eu am plâns în sală. Am încercat să n-o fac, dar a fost în zadar… Și au plâns și ei pe scenă. Și știu că i-a durut și pe ei povestea pe care a trebuit să o spună… Și mă simt datoare să spun doar atât: mulțumesc pentru lacrimi! Aveam nevoie de un spectacol așa. Și aveam nevoie să dau piept cu toate emoțiile pe care le-au provocat oamenii ăștia!

Și apropo de emoții… Patru actori responsabili de patru personaje foarte diferite. Toți foarte buni și toți vizibil îndrăgostiți de meseria lor… Dar dacă mă întrebați pe mine, unul a fost parcă cel mai bun. Iulian Cujba, mai exact. Mi-a plăcut mult ce-a făcut băiatul ăsta pe scenă. Am văzut energie, am văzut emoție, am văzut dezinvoltură, am văzut stăpânire de sine și-am văzut o bucurie aparte de juca. Și-aș vrea să-l văd și-n alte roluri, deși probabil că va fi cam greu… Am văzut un actor bun care ar putea foarte ușor deveni genial. Și sunt sigură că timpul va confirma asta… Mi-a amintit de doi actori dragi mie și m-am gândit inevitabil la Iulian peste niște ani, făcând rolurile în care m-am îndrăgostit eu de ei… Am descoperit un actor care mie-mi pare cu adevărat talentat. Unul dintre acei foarte puțini actori care mă fac să regret că nu mi-am urmat gândurile răzlețe de a-mi încerca norocul la recent încheiata admitere la regie, fiindcă tare mi-ar plăcea să lucrez cu el…

Încă mă urmărește tot ce-am văzut sâmbătă seară la teatru. Și chiar dacă mai doare un pic, știu că-i de bine. Am învățat multe lucruri privind Căldură în noiembrie… Am privit în urmă și-am privit spre viitor… Și-am înțeles un lucru… Am făcut bine atunci când am decis să rămân… Da, mă voi întreba mereu ce-ar fi fost dacă… Poate că uneori, la supărare, îmi va mai trece prin minte să plec… Dar îmi voi aminti mereu de spectacolul ăsta… Îmi voi aminti că nu merită… Și știți de ce nu merită? Pentru că mai mult ca sigur teatrul e mai mișto acasă! 🙂