Ieri a fost o zi plină. Dar a fost o zi frumoasă, fiindcă a început și s-a încheiat cu teatru… Eu nu sunt prea matinală din fire. Pentru că de obicei seara fie pierd noțiunea timpului citind, fie scriu până târziu. Și asta înseamnă că merg la culcare mult după miezul nopții. Dar atunci când vine vorba despre teatru, mă mulțumesc fără nicio problemă cu două ore de somn și pun ceasul să sune la orice oră e nevoie. Așa că ieri dimineață m-am trezit puțin după opt, mi-am băut repede cafeaua, și am pornit apoi în plimbare spre Teatrul Național. Fiindcă la 11 fix începea Allegro, ma non troppo și ar fi fost inadmisibil să întârzii. Mai ales la un spectacol pe care, jucându-se destul de rar, eu nu am reușit să-l văd până acum. Și pe care deja aștept cu nerăbdare să-l revăd 😉

Mie mi-a plăcut ce-am văzut pe scenă. M-am bucurat să văd un text foarte bun – și parcă prea puțin cunoscut publicului! – prinzând viață într-o manieră foarte faină. M-am bucurat să văd că se mai face teatru așa, „ca pe vremuri” 🙂 Am descoperit cu drag o viziune regizorală frumoasă. Clasică și deloc exagerată. Cum trebuie să recunoaștem că nu mai sunt foarte multe în ultimul timp și pentru care eu îi mulțumesc lui Răzvan Popa. Și am văzut o comedie foarte mișto, care ajunge cu o lejeritate jucăușă la spectatori, nu doar printr-o temă mereu actuală și mereu gustată de public, dar și prin echilibrul dat deopotrivă de text și de interpretare, prin eleganță, printr-o simplitate prețioasă, prin umorul curat și dozat parcă matematic. Un spectacol cum nu se putea mai potrivit pentru o dimineață de sâmbătă.

Allegro, ma non troppo e una dintre acele comedii la care nu se râde neapărat foarte mult. Dar se râde bine. Comicul vine din iscusința cu care dramaturgul Ion Minulescu stăpânește cuvintele. Și din iscusința cu care toți cei șase actori aleși pe sprânceană manevrează la rândul lor textul de la un capăt la celălalt al piesei. Și dacă tot am pomenit de ei – de magicienii de pe scenă – nu pot să nu remarc cât de bine mânuiește maestrul Eugen Cristea uneltele actoricești și în acest spectacol. V-am mai povestit cred despre cât de mult îl admir eu și nu neg că e posibil să fiu acum mai subiectivă decât de obicei. Însă nu pot rămâne indiferentă atunci când un actor abordează cu atât de multă dibăcie o partitură și face ca un personaj secundar să strălucească cu așa intensitate…

Și nu, Allegro, ma non troppo nu e un spectacol care să provoace neapărat spectatorul. E un spectacol la care mergi când vrei să evadezi din cotidian. Să te bucuri de o piesă bună și atât. Nu te tulbură la nivel emoțional și nu te pune pe gânduri. Nu șochează și nu sfidează nicio limită. Nu e în niciun fel agresiv sau invaziv. E mai degrabă un spectacol domol, dacă acesta e cuvântul potrivit. E un pansament pentru sufletul obosit de grijile de zi cu zi, așa cum ar trebui să fie întotdeauna teatrul. E, cum bine au spus alții mai înțelepți înaintea mea, o oază de liniște pe care ne-o oferă în dar acești oameni minunați de pe scenă și din spatele ei, cărora eu le rămân îndatorată. E altfel decât multe dintre spectacolele pe care le vedem azi și asta e de bine!

PS: Dacă nu mă-nșel, Allegro, ma non troppo se joacă din nou pe 1 martie. Și ce cadou ar putea fi mai potrivit de mărțișor decât o oră și jumătate de teatru? 😉