Da, ieri iar am fost la teatru. Și ce sperietură am tras, fiindcă pe la prânz toate planurile mele au fost date peste cap de niscaiva probleme medicale. Și-am crezut pentru câteva ore că nu o să fiu în stare să mă ridic din pat și să ajung, pe seară, la Sinucigașul. Dar iată că dorința mea de a fi în sală a fost mai puternică decât orice forță ocultă care a încercat să-mi vină de hac și am reușit cumva să ajung la teatru în timp util. Ba chiar am fost și prima care a intrat în sală… Căci, până la urmă, dacă toți acei oameni dragi mie de acolo, de pe scenă au sărbătorit ziua de 1 mai prin muncă, nu s-ar fi căzut ca eu să nu le fiu alături 🙂

Și, așa cum vă spuneam, am văzut în sfârșit și Sinucigașul de pe scena Teatrului Național. Și dacă e să fiu sinceră, textul lui Erdman nu se afla neapărat printre preferatele mele. Și asta poate și din cauza unei alte montări pe care am văzut-o mai demult la un alt teatru și cu care n-am prea rezonat? Foarte probabil… Dar totuși am vrut să văd spectacolul ăsta. Și nu-mi pare rău că am mers aseară. Îmi pare rău doar că ieri, din cauza celor întâmplate peste zi, am fost un spectator ceva mai egoist și că poate am luat mai multă energie de pe scenă decât am trimis înapoi… Dar trebuie să vă spun că mi-a plăcut ce-am văzut!

Mi-a plăcut jocul de-a șoarecele și pisica dintre comic și tragic din piesa asta. Fiindcă da, râzi. Dar știi că, în fapt, nu-i de râs… Mi-a plăcut ușurința cu care profunzimea textului se lasă descoperită asemenea unui puzzle, și asta numai datorită unor performanțe actoricești incredibile. Mi-a plăcut decorul, care nu e decât o metaforă a trăirilor personajelor. Mi-a plăcut – și încă foarte, foarte mult! – muzica. Mi-a plăcut tonul cu care atât autorul, cât și regizorul Felix Alexa au ales să ne dea această lecție. Fiindcă da, mie mi se pare că Sinucigașul este înainte de toate o lecție și că toți suntem datori să ne luăm notițe. O lecție mereu actuală despre viață și despre sensul ei. Și despre iubire, cred eu. O lecție despre oameni. Despre absurd. Și despre idealuri… O lecție despre societate. O societate prea puțin schimbată de pe vremea când a fost scris textul și până azi…

Și-am tot pomenit de oamenii dragi mie de acolo, de pe scândură. Ei bine, da. Trebuie să recunosc, am mers la Sinucigașul în primul și-n primul rând pentru că pe afiș se regăsesc 4 nume la care eu țin foarte mult. Și nu, n-aș vrea să fiu greșit înțeleasă. Întreaga distribuție a acestui spectacol e absolut incredibilă și e mult prea greu să spui cine a fost mai bun. Dar ca orice spectator, am și eu preferații mei și-mi asum asta. Ileana Olteanu, cu aceeași eleganță înnăscută, demonstrează încă o dată ce înseamnă actoria de mare clasă. La fel cum face și Tania Popa, care mă surprinde mereu cu energia din jocul ei. Cu Tania m-am intersectat întâmplător când am plecat de la teatru și n-am îndrăznit să mă opresc și să-i spun cât de mult mi-a plăcut tot ce-a făcut ea pe scenă aseară. Dar o fac acum, aici, în văzul tuturor 😀 Și mai este și Lamia Beligan, pe care eu o admir din ce în ce mai mult ori de câte ori o revăd pe scenă și care conturează cu multă pricepere o Raisa Filippovna atât de autentică și de fascinantă… Iar lor li se alătură Silviu Biriș, care aduce din nou în fața publicului un personaj minunat construit. Exact așa cum era, de altfel, de așteptat. Și da, rămăsese singurul spectacol în care joacă Silviu – după Înșir’te mărgărite, la care am ajuns săptămâna trecută – pe care nu îl văzusem nici măcar o dată. Și iată că mi-am îndreptat aseară această greșeală 🙂

Și da, voi mai reveni la Sinucigașul. Pentru că e unul dintre acele spectacole care sunt sigură că mai are multe să mă învețe. E un text care se cere descoperit și redescoperit… E multă filozofie în cele două ore și ceva de spectacol. Și e mult adevăr. Și parcă prea multă atemporalitate… Dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt. Mergeți la teatru și vedeți cu ochii voștri!