Toți fiii mei. Un spectacol care parcă doare…

Aseară nu aveam de gând să merg la teatru. Dar tot am mers până la urmă. Și-am văzut Toți fiii mei. Un spectacol la care, recunosc, ar fi trebuit să ajung mai demult. Un spectacol care m-a scos puțin din zona de confort, dar pe care simt că era cumva necesar să-l văd…

Nu cunoșteam textul lui Arthur Miller și nu știam la ce să mă aștept când mi-am ocupat locul în sală. Nu mult după ce s-a stins lumina, am aflat însă că e fără doar și poate un text greu. Pentru toată lumea. Și pentru actori și pentru public. Un text care te izbește cu o forță pe care nu ai cum să o anticipezi. Un spectacol care parcă doare. Un spectacol în care tensiunea se acumulează cu fiecare replică și fiecare gest. O tensiune a cărei intensitate e greu să o percepi pe deplin în primă fază, datorită unui soi de viclenie cu care mici detalii comice se țes ușor printre dramele și păcatele despre care vorbește piesa asta. Fiindcă da, Toți fii mei vorbește cu franchețe despre câteva lucruri nu tocmai ușor de acceptat. Te face să râzi timid, pentru ca mai apoi să te facă să te simți vinovat că ai râs. E real. E foarte real spectacolul ăsta. Și da, te dă puțin peste cap.

Toți fiii mei e în primul rând despre responsabilitate. Despre cât de ușor e să nu ne asumăm responsabilitatea pentru propriile fapte. Despre pretexte. Și despre consecințe. Despre fascinația bolnăvicioasă a banului. Despre principii și despre demnitate. Despre cât rău pot face secretele. Despre vină. Despre onoare. Și despre cum greșelile noastre îi pot distruge pe ceilalți… Și mai e și despre idealuri. Despre iubire și despre cum ea poate să răzbată dincolo de provocările vieții. Despre familie, cu bune și poate mai ales cu rele. Și despre curaj. E un spectacol care te sperie și te sensibilizează deopotrivă. Care te descumpănește. Dar îți dă și speranță. Care îți amintește că uneori din dorința de a face ce e mai bine pentru cei pe care-i iubim, ajungem să-i rănim. Și care are multe să te învețe pe tine, spectatorul…

Și e un spectacol care te pune puțin la încercare. Și care cere o anumită disponibilitate sufletească. Din partea publicului. Dar mai ales din partea celor de pe scenă. Și dacă tot am amintit de acești oameni frumoși, eu una mă simt datoare. Mă simt datoare să le mulțumesc Irinei Cojar și lui Gavril Pătru. V-am mai povestit cred că mie îmi place mult de ei. Și da, au fost numele lor cele care m-au atras în primul și-n primul rând în sală. Și m-am bucurat enorm să-i revăd în două roluri extraordinare. Irina la fel de elegantă și de frumoasă ca întotdeauna. Gavril Pătru la fel de nebun – în cel mai bun sens cu putință – ca de fiecare dată. Amândoi la fel de plini de viață. Amândoi oferind cu prea multă modestie culoare și strălucire unor personaje secundare care în interpretarea oricui altcuiva poate că ar fi părut prea puțin importante în economia spectacolului.

Și mă mai simt datoare să mulțumesc cuiva. Acestui Dragoș Stemate pe care l-am (re)descoperit aseară. Pentru că nu știu cum a reușit, dar ieri am simțit că și-a pus sufletul pe tavă… Și judecând după ceea ce am citit pe chipul lui la final, la aplauze, nu cred că greșesc… A jucat bine. A jucat cu dăruire și asta s-a simțit. Dragoș își asumă provocarea și responsabilitatea unei partituri complicate… Iar aseară am asistat la o interpretare la care, trebuie să recunosc, nu mă așteptam. A fost multă dezinvoltură în felul în care a trecut el de la o emoție și m-a uimit ușurința cu care a părut că se identifică cu personajul… Un personaj prin care Arthur Miller provoacă spectatorul să simtă nu doar admirație necondiționată pentru Chris Keller cel prins între principii și familie. Și să o invidieze puțin pe Annei. Și să se întrebe el oare ce-ar face dacă s-ar trezi în locul lui Chris

Toți fiii mei e un spectacol pe care dacă nu l-ați văzut până acum, ar trebui să o faceți. Pentru tot ceea ce are el să ne învețe. Pentru distribuție. Pentru decoruri și pentru muzica inconfundabilă a lui Vlaicu Golcea. Pentru emoția pe care o aduce cu sine. Pentru că uneori cu toții avem nevoie de un astfel de spectacol. Pentru tot ceea ce reprezintă el… Mergeți la teatru. Merită!

Un gând despre „Toți fiii mei. Un spectacol care parcă doare…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.