INTERVIU. Călina Epuran: Sunt o adeptă a frumosului

Pe Călina Epuran am descoperit-o pe scenă, într-unul dintre spectacolele cele mai dragi mie. O actriță care pe mine m-a cucerit cu energia și cu dezinvoltura din jocul ei și despre care nu o dată v-am povestit aici pe blog. Și mi-am dorit să o cunosc și dincolo de scenă. Așa că am îndrăznit până la urmă să-i propun un interviu. Iar ea a dat curs invitației mele timide. Așa că zilele trecute ne-am văzut la o bârfă. Ce-a ieșit? Ei bine, cam ce puteți citi în rândurile de mai jos…

Cum e să fii actriță la început de drum în România zilelor noastre?

Greu. Dar frumos. De multe ori am impresia că oportunitățile nu sunt pe măsura altor țări, că de multe ori casting-urile nu reflectă realitatea. Pentru că sunt cumva pe repede înainte. Sunt foarte mulți actori tineri și sunt foarte puține casting-uri. Și timpul e limitat. Ai 5 minute la dispoziție să arăți tot ce poți. Și de multe ori nu relevă realitatea. Pentru că există actori de casting și actori de lucru. Sunt actori care au casting-uri foarte bune și actori care nu au casting-uri la fel de bune dar din care poți să scoți mult mai mult… Dar lăsând la o parte faptul că noi suntem mulți și oportunitățile sunt puține, cred că teatrul românesc e în expansiune. Și cred și că uneori exagerăm cu expansiunea asta și cu încercarea de a face mereu lucruri extrem de noi și de nemaivăzute și poate ar trebui să ne mai întoarcem uneori și la rădăcini. Dar e frumos. Să fii actor e frumos. Chiar dacă e greu…

Te-ai gândit să pleci?

Da. M-am gândit de multe ori să plec. Dar tot de atâtea ori m-am gândit unde aș putea să plec? Nu există chiar atât de multe oportunități pentru actorii străini în alte țari. Mai ales că e vorba de accent… Dar cumva mi-a încolțit acum în gând ideea să mă interesez de un master în musical. Dar încă n-am apucat să tatonez terenul… Cred că mi-ar plăcea foarte mult să mă perfecționez în altă țară și apoi să revin în România. Pentru că acum, după ce mi-am terminat studiile, simt că undeva se poate mai mult. Că poate aș mai avea de învățat prin alte părți, iar apoi să mă întorc aici și să fiu foarte bună pe scenă. Cumva cred că acesta e scopul fiecărui actor, nu? Să se dezvolte, să fie bine pe scenă.

Cum e cu musical-ul la noi? Fiindcă mie mi se pare un gen ceva mai neglijat în teatrul românesc…

E mai greu. Dar eu cred că abia acum începe să încolțească la noi în țară ideea de musical. Încep să se facă din ce în ce mai multe musical-uri. Și se fac bine. Cred că în 5 sau 10 ani avem șanse să fim foarte sus în peisajul european la capitolul ăsta.

E vreun musical în care ți-ai dori neapărat să joci?

Mi-aș dori foarte mult să se pună în scenă poveștile Disney. Așa cum se întâmplă pe Broadway și peste tot pe afară. N-am avut oportunitatea să ajung, însă am văzut foarte, foarte multe secvențe din Lion King, de exemplu. Și e ceva… wow. Dincolo de performanța artistică, au ajuns foarte sus și cu tehnica. Detaliul, inovația, totul e incredibil.

Dar… cum ai ajuns tu actriță?

Asta-i o poveste foarte drăguță. Eu făceam violoncel. Am făcut de la 6 ani violoncel, am făcut școala de muzică în paralel cu școala generală și, la un moment dat, eram în liceu și mi-a zis mama că există Teatrul Vienez Pentru Copii, că aș putea să merg să dau o probă și să fac niște cursuri de teatru. Și am zis eu inițial unde să mă duc eu acolo, să mă testeze oamenii ăia, să vadă dacă sunt în stare… Dacă nu sunt în stare? Aveam frica asta, să nu cumva să dezamăgesc. Și până la urmă m-a bătut mama la cap și m-am dus. Și a fost foarte drăguț. Am jucat niște jocuri, a fost ceva foarte lejer și foarte plin de viață. Și m-au luat la ei. Și am făcut în primul an, când eram în clasa a 11-a, „Visul unei nopți de vară” și am jucat Helena, pe scena de la Rapsodia. Și după, în anul următor – când eram în clasa a 12-a și trebuia să mă pregătesc pentru conservator – am făcut „Bolnavul închipuit”, de Moliere. Și eu am jucat Toinette, care era fata din casă. Și cumva am făcut un rol comic de care m-am bucurat foarte mult. Și pentru că vedeam că lumea râde, plusam și tot plusam. Fiindcă, știi, eu am multă energie și n-o dau pe toată afară. De fapt, cred că de aia m-am și făcut actriță, ca să distribui toată energia asta în ceva. Și după spectacol foarte mulți oameni au venit să-mi zică Dar de ce nu dai tu la teatru? Că tu ești extraordinară! Dar eu o țineam pe a mea, că eu dau la conservator, că pentru asta m-am pregătit, că nu renunț eu așa la violoncel. Și mi-a mai zis cineva, și încă cineva și mi-au tot zis oamenii și eu tot o țineam cu conservatorul… Și la un moment dat am fost la cursul de violoncel de la liceu, cu doamna profesoară și i-am povestit de teatru. I-am zis Doamna profesoară, trebuie să veniți la mine la spectacol și să mă vedeți, că joc rolul ăsta și e extraordinar. Și ea mi-a zis. Măi, dar eu văd că tu ești mai entuziasmată când vorbești de teatru decât atunci când te pun să repeți game… De ce nu dai la teatru? Și eu Doamne ferește! Cum? Păi eu m-am pregătit atâta și vreau să fac conservatorul și să dau acum la teatru? Și chiar voiam să mă duc la conservator. Adică, nu eram în faza de negare sau ceva. Dar după ce dumneaei mi-a zis chestia asta eu am plecat așa, ușor cătrănită de la ora de violoncel. Și mă duceam la Victoriei să las violoncelul la tata. Și pe undeva pe la muzeul Enescu, am zis în gura mare pe stradă: Eu dau la teatru. Deci efectiv am început să țip pe stradă că eu dau la teatru. Și după ce-am țipat pe stradă că dau la teatru, am sunat-o pe mama. Și zic eu: Mama, dau la teatru. Și mama: Păi cum? Acum te-ai hotărât? Mai e o lună? Unde să te mai pregătești acum? Și-am început să plâng. Și l-am sunat pe tata plângând și i-am zis: Tata, eu vreau să dau la teatru. Și el mi-a spus: Da, tăticule. Gata, liniștește-te. Dai unde vrei tu. Vino la mine și vedem. Și m-am dus la tata la birou plângând. Cred că am plâns toată Calea Victoriei. Și când am ajuns mi-a zis: Bine tati, dai la teatru! și m-am liniștit. Și pe urmă am început eu să mă pregătesc. Dar habar n-aveam de unde s-o apuc. Fiindcă eu nu știam despre ce e vorba în toată treaba asta cu teatrul. Făcusem într-adevăr două spectacole, lucrasem… Dar la Teatrul Vienez Pentru Copii nu te pregătește nimeni să dai la teatru. Și-am zis noi: Păi și ce facem? Păi nu știm… Păi hai să-l căutăm pe Domnul Florin Zamfirescu. Și l-am căutat. Și dumnealui mi-a spus că are o tabără de teatru în vară. Și am luat legătura cu Ștefana (n.r. Ștefana Samfira) și mi-a povestit despre tabăra de teatru și așa mai departe. Și m-am dus în tabăra de teatru total nepregătită, bineînțeles. Fiindcă eu nu știam despre ce e vorba. Aveam un monolog pe care l-am spus și la admitere. Din Gorki. Pe care eu nici măcar nu-l înțelegeam. Până n-am ajuns în tabăra de teatru eu n-am înțeles ce zic. Am aflat ce se întâmplă cu adevărat în monologul ăla când mi-au explicat profesorii de acolo. Și cum spuneam, m-am dus în tabără. Și eram absolut nepregătită. Așa că eu ziua mergeam la bibliotecă, îmi căutam o poezie și-o învățam noaptea, iar a doua zi o prezentam. După care a doua zi ne ziceau: Pentru mâine pregătiți poezia de forță. Și iar mă duceam la bibliotecă, căutam o poezie de forță, o învățam noaptea și-a 2-a zi o spuneam. Și tot așa. Bineînțeles că alegeam cele mai nepotrivite poezii din lumea asta și abia atunci m-am orientat și am luat eu pulsul a ceea ce ar trebui să se întâmple. Și până la urmă am reușit să-mi fac un repertoriu. Și m-am dus și-am dat la teatru. Și-am intrat a 7-a. Cu 9,07. Că pe mine m-a urmărit cifra 7 întotdeauna. Și-am dat și la conservator. Și câteva dintre probe erau în același timp și a fost super complicat, dar am reușit să fac în așa fel încât să dau toate examenele. Și-am intrat și la conservator. Dar nu m-am dus. Și după mi-am văzut de actoria mea… Prima dată când am intrat în UNATC mie mi s-a părut că este un templu divin al zeilor teatrului. Eram extaziată de cum arăta clădirea pe dinăuntru. Și prima dată când am ajuns acolo efectiv m-am rugat la Dumnezeu să ajung și eu să stau pe holurile alea. La intrare mi-am zis Doamne ajută, în următorii ani să tot intru pe aici, pe ușa asta! Să vin la facultate și să învăț și să fac asta… Și uite că mi-a ajutat Dumnezeu și-am făcut ce mi-am dorit de fapt din totdeauna fără să-mi dau seama.

Și ajungem acum la primul tău rol într-un spectacol…

Primul meu rol important a fost rolul Elizei din My Fair Lady, în regia doamnei Alice Barb, spectacol pe care-l jucăm și acum la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești. Am ajuns întâmplător în acest spectacol. Eram încă studentă. Eram la master. Și mi-a fost greu. A trebuit să fac în fiecare zi naveta la Ploiești. Și am rămas restantă la clovni. Fiindcă abia dacă am ajuns de vreo 3 ori la cursul de clovni, în zilele în care n-am avut repetiții dimineața. Dar am dat examenul în vară. Și-am luat 10 🙂 Dar, revenind la My Fair Lady… Da, a fost o provocare. A fost un travaliu destul de lung și de greu la spectacolul ăsta. E vorba de o distribuție foarte mare în primul rând. Și noi, și baletul, și corul de la liceul de artă din Ploiești… Și era și greu să ne adunăm să lucrăm la toate detaliile. Am luat și niște lecții de canto cu Robert Marcaș, care predă la liceul de artă din Ploiești și care pe mine m-a ajutat foarte mult. Mi-a plăcut enorm să lucrez cu el. A fost magic. Și mai erau și dansurile de repetat separat în sala de balet, cu baletul. Și cumva eu m-am bucurat foarte mult de lecțiile astea. Mai ales că mie îmi place foarte mult dansez, să învăț coregrafii. Și-am avut și niște colegi foarte buni. Toată lumea m-a susținut acolo. M-am simțit foarte bine primită în teatru la Ploiești și toți colegii mi-au fost alături și m-au ajutat mult să mă dezvolt. A fost o experiență frumoasă.

Cât de important e pentru un actor să fie distribuit în rolul potrivit? Și să aibă alături echipa potrivită?

Da, echipa contează într-adevăr foarte mult. Dar rolurile, nu știu… Eu nu cred că e neapărat bine să fii distribuit într-un rol care ți se potrivește. Cred că riști să te plafonezi. Cred că ar trebui să faci tocmai roluri pe contre-emploi ca să te pui tot timpul pe tine într-o căutare, sa te pui în dificultate. Cumva eu cred că noi actorii asta ar trebui să căutăm. Să căutăm să fim în dificultate, nu în confort. Și cred că asta am și învățat la facultate. Sau cel puțin asta a rămas cel mai bine sedimentat în mine, că n-ar trebui să căutăm confortul. Deși de multe ori o facem… Dar cred că atunci când ești în dificultate devii viu cu adevărat pe scenă… Dar eu ce pot să zic. În afară de Eliza din My Fair Lady, eu am jucat numai nebune. Dar mie îmi plac personajele piperate. Cred că dacă ar fi să joc în Albă ca Zăpada, aș prefera să-l joc pe Mutulică, pentru că mie mi se pare un rol mult mai ofertant decât Albă ca Zăpada.

Și dacă tot ai pomenit de povești. Cum e cu poveștile în teatru? Mi se pare mie sau teatrul se abate tot mai mult de la povești? Textele clasice se joacă tot mai puțin. Sau sunt tot mai multe adaptări… Cum ți se pare?

Eu cred că regizorilor le e teamă, dacă ăsta e cuvântul potrivit, să abordeze într-un mod clasic piese clasice. Pentru că e ideea asta că s-a mai făcut. Și înțeleg nevoia de a schimba și de a inova cumva teatrul. Deși uneori mi se pare că se încalcă niște limite. Uneori povestea chiar devine altceva decât a fost la început. Alte ori se pot descoperi lucruri noi în piesa originală. Știu că am văzut o dată un examen al elevilor domnului Zamfirescu. Au făcut ceva din teatru antic care a fost atât de actual. Și știm cu toții cum e teatrul antic. Și foloseau costume de teatru antic. Și puține elemente în scenă. Dar au reușit să facă ceva actual, real, ceva comic, ceva ce publicul înțelegea. Și asta pentru că domnul Zamfirescu în poziția de regizor a crezut și a gândit tot timpul că teatrul antic este actual. Și așa a reușit să scoată ceva extraordinar din asta, nefăcând cine știe ce artificii pentru a aduce teatrul antic în prezent. Dar cum spuneam, e teama asta când vine vorba de abordările clasice. Avem nevoie de lucruri noi și ne ferim de cele vechi. Pentru că riști poate chiar să fii criticat dacă faci ceva ce pe vremuri poate că se făcea mai bine… De exemplu Hamlet. Să-l faci așa cum e la origini – cu guleraș țeapăn și pantaloni bufanți și costumele alea grele și cu decorul de atunci și cu tot – nu știu cât de apreciat ar fi. Pentru că n-ai adus nimic nou… Și cumva cred că regizorii încearcă să aducă tot timpul elemente noi. În ideea de a deveni vocali, de a se face auziți…

Dar totuși am văzut publicul reacționând foarte bine la clasic…

Da. Și asta pentru că acum mai este și este și estetica asta a grotescului și urâtului pe care se axează mult teatrul azi. Ceea ce nu e ceva rău. Dar e cumva exagerat. Am uitat să mai lăsăm loc și frumosului. Și eu una sunt o adeptă a frumosului… Pot să încerc să accept și să înțeleg noile forme de teatru și uneori chiar mă bucur de ele… Dar cumva cred că adevărul e undeva la mijloc. Cred că trebuie să încercăm și asta ca să putem reveni la clasic… E adevărat că acum încercăm să facem totul să fie atât de autentic încât iluzia să nu mai fie iluzie. Să fie o realitate. Fiindcă totul e foarte real pe scenă… Și adevărul e că așa e asta e lumea de acum. Realitatea de azi e violentă și vulgară. Și teatrul e până la urmă oglinda societății… Și poate că atunci când noi preferăm să trăim într-o bulă de frumos, teatrul vine și ne amintește că nu e mereu chiar așa… Fiindcă până la urmă noi mergem la teatru să înțelegem și să ne educăm.

Și așa ajungem la următoarea întrebare… Ce potențial de a educa lumea crezi că are teatrul?

Teoretic? Maxim. Practic, depinde… Cred că omul trebuie să și vrea să fie educat. Pentru că dacă vii cu preconcepții la teatru, și vii din start blocat pe o idee e mai greu. Trebuie să vii disponibil. Să vii la teatru cu sufletul și cu mintea deschise, ca să poți să fii educat de ceea ce vezi. Și să accepți și lucrurile mai puțin pozitive pe care ți le arată teatrul despre tine. Cred că și asta e important. Cumva de multe ori spunem Wow, ce piesă genială am văzut! Dar nu ne gândim că ar putea avea repercusiuni în viața noastră de zi cu zi. Dar cred că totuși acolo undeva în adâncul subconștientului tău, oricine ai fi și la orice piesă ai merge, fiecare experiență teatrală te schimbă. Că e bună, că e mai puțin bună, că ți-a plăcut spectacolul, că nu ți-a plăcut că au jucat bine sau nu, că a căzut decorul pe ei, că au cântat fals, orice… eu cred că fiecare om se schimbă cât de puțin acolo undeva în interiorul lui după fiecare piesă.

Apropo de incidente și accidente care pot surveni în timpul unui spectacol, ți s-a întâmplat vreodată ceva de genul?

Să știi că mi s-a întâmplat o dată la My Fair Lady să n-am papucii pe scenă. Deci, da. Am rămas singură în scenă și nu erau papucii. Și-mi dădusem seama dinainte că nu sunt, fiindcă eu fur așa puțin pe scenă și ajung lângă fotoliu ca să fiu pregătită lângă papuci. Doar că nu erau papucii. Am văzut că lipsesc și-mi zic eu Bine, când iese colegul mă duc așa ca și cum m-aș duce după el și mă uit în partea cealaltă. Că poate sunt în partea cealaltă… Și nu erau nici acolo. Și am rămas singură în scenă, fără papuci. Și textul meu este Na-ți papucii! Și ce era să fac? Am încercat să umplu eu cu niște nimic, am încercat să justific cumva ieșirea mea într-o culisă și-am strigat Papuciiii!!! După care am fugit înapoi în scenă, ca să nu las scena goală. Am mai jucat eu iar un pic nimicul, m-am dus și-n cealaltă culisă și-am strigat iar Papuciii!!! și iar am venit în scenă. Sufleoza își scosese bocancii să mi-i dea, eu nu i-am luat. Că nu erau papuci. Așa-i aruncam cu ai mei în cap, dar ideea nu se susține în restul textului și-n restul spectacolului. Dar până la urmă cineva a adus papucii, am fugit iar în culise, i-am luat și am aruncat într-un final cu ei după Silviu Biriș. A fost tare amuzant…

Și mi s-a mai întâmplat în Căsătorie în trei, la Teatrelli, ceva la fel de amuzant. E o masă de călcat care a fost destul de nesigură de la început. Și la un moment dat a căzut. Așa, de una singură. Și a dărâmat o carafă cu apă. Și domnul Florin Zamfirescu n-a văzut. Și-a alunecat și-a căzut. Și m-am speriat rău de tot atunci, îți dai seama. Eram singură cu el în scenă și l-am văzut că s-a prăvălit acolo și m-am speriat îngrozitor. Și pe urmă bineînțeles că tot restul scenelor am șters apa de jos. Am găsit un sul de prosoape de hârtie care era în scenă fără niciun scop. Pur și simplu parte din decor. Și l-am luat și-am șters pe jos. Bineînțeles ca s-au mai spart și niște pahare o dată, au mai fost situații. Reflectoare în cap nu mi-au căzut. Asta nu…

Dar bănuiesc că ai avut parte și de faze care pe mine una, ca spectator, mă deranjează foarte tare. Gen telefoane care sună în public, oameni care foșnesc tot felul de lucruri, își aduc mâncare…

A, chiar la ultimul spectacol de la Ploiești. La My Fair Lady. S-a întâmplat să sune un telefon de două ori. O dată când eram eu în scenă. Și-am început să mă uit nedumerită pe sus și-am zis așa mirată Ce se aude? Da, e aiurea. Dar asta oricum se întâmplă de multe ori. Uneori reacționezi, alteori nu. Fiindcă ai strica momentul. Deși cumva noi toți știm că toată lumea din sală e distrasă atunci. Nu mai ești atent pe scenă, ești atent la cine și-a lăsat telefonul deschis. Și bine, mi s-a întâmplat să am și oameni în public care să vorbească cu mine. Tot la My Fair Lady. M-am dus să le vând flori și o doamnă în vârstă m-a luat de mână și nu voia să-mi dea drumul și mi-a zis Ai grijă de Biriș! și eu eram în personaj și a trebuit să reacționez cumva și am zis Vai, mulțumesc! Poftiți o floricică. Și-am plecat mai departe. Și-am mai pățit așa, să vorbească publicul cu mine. Sau să zică replica înaintea mea… Atunci a fost genial. Dar am noroc că la celelalte spectacole în care joc nu prea ies în public. Mai joc la Teatrul Principal în Eu dau banu’, eu dau ora exactă care se joacă acum la Dalles și la final mergem prin sală să dăm mâna cu „enoriașii” și acolo am avut o experiență nefericită rău de tot. M-am dus și-am dat mâna cu un băiat și i-am zis: Vai, ce drăguț ești. Sună-mă! Se potrivea cumva cu personajul meu, știi? Și după spectacol ne-am întâlnit pe hol și era cu prietena lui. Care bineînțeles că era lângă el în sală. Și eu m-am simțit atât de prost când i-am văzut, că nici nu m-am uitat la ei. M-am făcut că am altă treabă și m-am fofilat repede. M-am simțit foarte prost atunci. Am fugit efectiv, n-am mai zis nimic. A fost groaznic… Și-au mai fost multe faze și-n facultate. Țin minte că-n anul 3 aveam un spectacol foarte tare, făcut de Ștefana Samfira. Era o comedie rusească genială. Un spectacol extraordinar. Se înghesuia lumea să vină. A fost un fenomen. Venea o groază de lume. Se și supăra lumea, că nu mai erau locuri și trebuia să mai trimitem oameni acasă. Și-am pățit o dată o chestie… Chiar înainte de pauză eu rămâneam singură în scenă. Aveam un monolog la telefon și imediat ce închideam telefonul începea melodia de final, eu îmi luam geaca, urcam pe scări, deschideam ușa, ieșeam, închideam și heblu. Numai că am ajuns la ușă și ușa era blocată. Lumina se stingea ușor, eu trăgeam de ușă, s-a auzit anunțul de pauză, eu tot trăgeam de ușă. Și când s-a făcut lumină, am tras atât de tare de ușă, încât s-a rupt o bucată de toc și mi-a venit fix în mijlocul frunții. Publicul evident că a început să râdă. Și eu am ieșit în sfârșit și am lăsat ușa așa ruptă cum era. Colegii mei bineînțeles că plecaseră toți deja în pauză. Și eu crezusem că ei ținuseră de ușă, dar de unde? Ușa se blocase ea, singură… A, și o dată am căzut pe scări. La aplauze! Și la Blonda din vecini, pe care acum îl jucăm la Teatrul Roșu am pățit la fel. Era destul de alunecoasă podeaua, eu eram încălțată cu niște stiletto galbeni și trebuia să cobor fix două trepte. Și bineînțeles că am alunecat, m-am dus toată pe scări și mi s-a rupt pantoful. Efectiv s-a rupt pielea de la pantof. Și după ce toată lumea a râs de cum am căzut eu pe scări a trebuit să joc cu un pantof rupt tot restul scenei și să-mi țin cumva și echilibrul, cât să nu cad din nou.

Și am mai pățit multe… A fost la un moment dat și o pană de curent. S-a făcut beznă în timpul spectacolului… Se întâmplă multe lucruri neașteptate pe scenă, tot timpul.

Ce e cel mai important pentru un actor? Reacția publicului, ce spun criticii, să te simți tu împăcat cu tine când pleci acasă?

Păi eu cred că reacția publicului te determină și pe tine să pleci mulțumit acasă la final. Publicul e cel mai important, normal. Că doar pentru public facem asta. Reacția publicului contează cel mai mult. Nu, nu e ok nici să cazi în păcatul jucatului la public, dar ideea e să fii împăcat că ai făcut ce trebuie pe scenă ca să provoci reacția potrivită în public.

Unde îți găsești tu inspirația pentru fiecare personaj?

Hmm, nu știu. Cred că depinde de la rol la rol. Depinde și de ce poți și ce nu poți folosi ca referință. Spre exemplu cât am lucrat la My Fair Lady nu am avut voie să mă uit la film. Îl văzusem înainte, dar în timpul repetițiilor nu am avut voie. Tocmai ca să nu fiu influențată. Fiindcă e foarte ușor să imiți chiar și fără să-ți dai seama și asta nu e bine. Dar m-am lăsat inspirată de text, de indicații, de colegii mei, de tot ceea ce se întâmplă în scenă. Și depinde mult de rol. De multe ori n-ai unde să te inspiri nici dacă ai vrea. Nu există un ideal pentru rolul tău și atunci îl creezi tu de la zero. E doar ceea ce se naște pe scenă.

Ai vreo superstiție atunci când joci?

Îmi zic Tatăl Nostru. Și acum am dezvoltat o nouă superstiție, să ating scena înainte să intru. Mă rog, îmi fac cruce și mă aplec să ating scena înainte să intru.

Last, but not least. Dacă ai putea avea orice super putere din lume, care ai vrea să fie?

Aș vrea să zbor. Știu că nu e foarte inventiv, dar mi-ar plăcea să zbor.

 

 

Just a reminder: Opiniile exprimate de către persoanele intervievate sunt strict personale și nu reflectă poziția Cultural.21 față de situațiile, persoanele sau faptele în discuție 🙂