Era marți și era seară și era frig. Și eram obosită. Petrecusem ultimele 4 ore trimițând email-uri în căutare de sponsori și parteneri pentru Asociația Pomul Comorii. Și știam că mulți dintre cei pe care-i contactasem nu-mi vor răspunde nici măcar ca să mă refuze politicos. Și asta nu-mi prea dădea pace. Și aveam nevoie să uit pentru puțin timp de toate astea… Și am uitat. Căci pașii m-au purtat ușor către Sala Radio și nici nu mi-am dat seama când am ajuns. Și-am intrat și mi-am lăsat haina la garderobă și mi-am ocupat cuminte locul în fața scenei ce-și aștepta tăcută magicienii. Îmi luasem biletul la Argentango imediat ce aflasem de concert. Fiindcă nu știu dacă v-am mai povestit, dar tangoul are un loc foarte special în inima mea. Nu mă întrebați de ce, fiindcă nu aș știi ce să răspund. Pur și simplu mă fascinează. Mă fascinează totul. Muzica. Dansul. Poveștile pe care le spune tangoul cu atât de multă pasiune… Iar de când am auzit de proiectul Argentango, am știut că-i neapărat să ajung și eu la cel puțin un concert. Și iată că în sfârșit am reușit 🙂
De muzica Analiei Selis m-am îndrăgostit de mult. De când am auzit prima dată la radio Yo no soy de aqui. De Argentina mă leagă un soi de nostalgie probabil dintr-o altă viață. Fiindcă n-am fost acolo niciodată. Dar cumva știu că dacă aș merge m-aș simți ca acasă… Iar concertul la care mi-a fost dat să fiu martoră acum două seri îmi va rămâne mereu întipărit în suflet. Doamne, cât iubesc acești oameni muzica și cu câtă generozitate o dăruiesc ei publicului! Cât de multă emoție încape în vocea asta fermecată cu care a fost înzestrată Analia. Și cu ce măiestrie supraomenească se predau ai ei colegi ritmului hipnotizant de tango. Pentru mine a fost unul dintre acele spectacole care mi-aș fi dorit să nu se termine niciodată. Pentru o oră și ceva nu am fost pe un scaun verde din rândul doi din Sala Radio. Nu, pentru o oră și ceva am fost pe străzile misterioase din Buenos Aires. Și m-am bucurat de fiecare secundă. De fiecare acord de vioară. De fiecare istorisire ascunsă în fiecare notă muzicală. De tot ce au adus acești oameni minunați pe scenă.
Și mi-am amintit încă o dată de ce am vrut eu mereu să iau lecții de tango. Și parcă mi-a dat curaj seara de marți să mai încerc o dată. Căci cu fiecare melodie am simțit că vreau să devin și eu parte din cultura asta fermecată a tangoului. Și da, recunosc. Privindu-i pe Laura Iaru și Csongor Kicsi m-a încercat puțin invidia. Mi s-a părut dintotdeauna că e ceva magic în tango. E un dans atât de pasional și de senzual, fără a întrece însă nicio limită. Și e atât de viu și de real. Fiecare mișcare e atât de puternică. Și în același timp e atât de multă subtilitate în dansul ăsta… Iar dansatorii sunt parcă una cu muzica, pulsul lor una cu ritmul înnebunitor al muzicii…
Și mi-am mai amintit și cât de frumos se întrepătrund culturile atunci când ne dorim. Fiindcă nu poți să nu te cutremuri la felul în care Analia cântă Mână birjar… Și am înțeles încă o dată că muzica nu e doar artă. Muzica e o formă de comunicare. Un limbaj universal care ne aduce mai aproape și face să dispară granițele și diferențele dintre noi…
Dar nu știu de ce mă întind iar atât la vorbă. Fiindcă oricum, oricât m-aș strădui, nu aș putea cuprinde în cuvinte tot ce a însemnat experiența Argentango pentru mine. A fost un concert sublim, pe care am să-l port cu mine mereu. O oază de frumos în cotidianul gri. Un cadou neprețuit pentru sufletul meu…
PS: Ar mai fi ceva. Concertul Argentango de marți m-a lăsat cu o întrebare la care tare aș vrea să găsesc răspuns… De ce nu-l auzim pe Radu Almășan cântând mai des Zaraza?
Cultural.21 