Să vă mai povestesc o dată despre „Class”…?

Cu tot dragul din lume! Căci aș putea vorbi la nesfârșit despre spectacolul ăsta de la Național, de care m-am îndrăgostit pe nesimțite… De câte ori am fost la Class? N-aș știi să vă spun… Numărați voi de câte ori s-a jucat de la premiera din aprilie și până acum și scădeți una bucată reprezentație de la care am lipsit… Pardon, două reprezentații… De ce tot revin? Ei bine pentru că… distribuție. Și pentru că…. poveste. Și pentru că, așa cum bine spunea cineva (nu dau nume, că tipul e celebru!), ar fi pur și simplu minunat dacă toate spectacolele ar fi așa…

V-am mai povestit despre Class, aici. Rânduri scrise după cel dintâi spectacol, sub emoția unei prime întâlniri cu un spectacol care-mi va rămâne întotdeauna aproape de inimă… De atunci, s-au mai adunat atât de multe gânduri și emoții… De fiecare dată când revin în sală mă minunez de cât de actual și de curat și de profund și de frumos e spectacolul ăsta al lui Felix Alexa… Singura dată când nu am plâns la Class a fost în FNT. Când am făcut „prostia” de a sta în primul rând… Și am avut așa emoții, că și lacrimile mi-au rămas cumva blocate în colțul ochilor… Iar cum am plâns duminică seară, nu cred că am mai plâns vreodată… Doamne, cum m-a izbit povestea asta! Cât de mult a reușit să mă răscolească, deși credeam că o știu de la un capăt la celălalt… Și cât de multe mai am încă de învățat din spectacolul ăsta… De fiecare dată când îl revăd îmi dau seama că-i un spectacol și mai greu decât credeam… Că e atât de real totul… Că personajele astea au atât de multe chestii să ne arate nouă, spectatorilor profani și prea preocupați mereu numai de problemele noastre… Că tipii ăia doi care au scris piesa sunt mai tari – mult, mult mai tari! – decât foarte mulți psihologi… Că nu sunt eu nebună când spun că există actori și există supra oameni în haine de actori 🙂

Mi-aș dori ca toți profesorii, toți părinții și toți elevii să vadă spectacolul ăsta. Mi-aș dori ca toți cei care iubesc ori au iubit vreodată, să vină la Class. Idem pentru cei care mai caută încă iubirea… Mi-aș dori ca fiecare dintre oamenii aflați în sală să știe și își dorească să perceapă fiecare nuanță creionată în tabloul ăsta… Să treacă dincolo de text și să vadă tot ce se ascunde în planul doi… Fiindcă dincolo de un băiețel de nouă ani care are ceva probleme cu cititul, doi părinți care se despart și un profesor care, bântuit de proprii demoni, încearcă să-și facă meseria, Class atinge – cu emoție, cu duritate, cu subtilitate și uneori cu umor – puncte și mai sensibile… Povestea asta-ți va sfredeli în suflet – dacă-i permiți, desigur! – și te va obliga să vezi niște lucruri… Și da, o să te doară. Și o să plângi probabil. Și o să răsufli ușurat fiindcă nu ești tu în pielea lor, a personajelor. Și o să te revolte asemănarea izbitoare cu realitatea. Și o să te întrebi la un moment dat ce naiba ai face tu dacă totuși povestea ar fi a ta… Dar ce contează cel mai mult e că ai să pleci din sală alt om…

Și pleci din sală gândidu-te la tributul pe care-l cere spectacolul ăsta de la actori. Fiindcă nu, nu ai cum să rămâi indiferent la toate lucrurile pe care se obligă ei să le simtă în numele personajelor pe care le aduc la viață… Nu poți să nu te întrebi ce trebuie să fie în sufletul lor… Căci dacă în sală doare așa, cum trebuie să fie pe scenă? Dacă ție, spectatorului atotștiutor, îți e un pic teamă să te pui pentru o secundă în locul lor, cât curaj trebuie să aibă ei, actorii, ca să trăiască de atâtea și atâtea ori, timp de două ore, tot ce trăiesc personajele astea? Mie una îmi e greu… Îmi e greu să-i privesc de la locul meu și să nu fug pe scenă să-i îmbrățișez și să le mulțumesc pentru felul în care fac ei teatru!

Da, pentru mine e foarte personal spectacolul ăsta. Mă obligă să dau piept cu niște lucruri din trecut și să le accept așa cum sunt… Și cumva simt foarte bine durerea micuței Kaylie. Pe care cred că v-am mai spus că Sandra Ducuță o construiește genial! Și îmi doresc de fiecare dată să am în viață măcar jumătate din curajul Donnei (pe care nu cred că o putea contura cineva mai bine decât Alexandra Sălceanu) Și mă întreb, inevitabil, cât trebuie să fie de norocoasă o femeie să fie iubită așa cu iubește Brian al lui Gavril Pătru… Și da, sunt acolo pe scenă oamenii ăștia anterior menționați, de care-mi place mie mult… Și dă mult de lucru psihologului din mine toată povestea… Și e foarte probabil să fiu eu subiectivă… Dar nu, chiar nu cred că greșesc atunci când vă spun că e musai – dar vreau să spun MUSAI să vedeți Class…