Billy Șchiopul. Pledoarie pentru bunătate…

Am fost la Constanța. La teatru, evident. Că eu altfel nu prea plec de acasă. Am fost să văd Billy Șchiopul la cea dintâi întâlnire oficială cu publicul. Și nu-mi pare rău c-am mers. Deloc. Pentru că am descoperit un spectacol fain și niște oameni foarte mișto pe scenă. Și deasemeni în spatele ei. Și m-am întâlnit cu un text de Martin McDonagh și știți doar cât îmi place mie dramaturgia irlandeză 🙂

Așadar… Billy Șchiopul e de văzut. Pentru că felul în care a ales Vlad Massaci să spună povestea asta are o groază să ne învețe. E genul de spectacol care te face să râzi. Ca să te facă apoi să plângi. Eu una, cel puțin, am plâns. Și asta e de bine 😉 Spectacolul ăsta îți arată o frântură de realitate. Realitatea unor suflete captive, care se hrănesc doar cu speranța că într-o zi norocul lor se va schimba. Realitatea unor oameni aparent resemnați, dar care mai au totuși un pic de curaj să viseze. Billy Șchiopul nu e despre Billy. Pe care, apropo, Vlad Bîrzanu îl face foarte, foarte bine. E despre lumea în care trăiește Billy. O lume nu atât de diferită de a noastră, dacă ne uităm atent… E despre iubire și despre felul în care ne schimbă ea. Despre alegeri. Despre maturizare. Despre soartă. Despre cruzime. Cruzimea aia de care, într-o joacă absurdă, ne putem face la un moment dat cu toții vinovați… Și e, în consecință, o foarte necesară pledoarie pentru bunătate…

Billy Șchiopul e, în ciuda aparențelor, un spectacol luminos. Luminos prin toate lucrurile pe care le ei cu tine când pleci din sală… Povestea asta îți amintește că oamenii din jurul nostru contează. Mai mult decât orice. Că vorbele dor, chiar dacă nu le spunem cu răutate. Că-i judecăm mult prea ușor pe ceilalți. Că viața nu e întotdeauna dreaptă. Dar are tâlcul ei… Și e multă psihologie acolo, pe scenă. Multă atenție la detalii. Nu doar în jocul actorilor, ci și în fiecare părticică din decorul ăla super mișto, în care nimic nu e lăsat la voia întâmplării. A, și v-am spus  muzica mie mi-a plăcut mult de tot? Și vă spuneam mai devreme de jocul actorilor… Foarte faină toată gașca. Și nu, nu-i chiar ușor să faci ce fac ei acolo… Și da, am avut și eu preferații mei. Mi-a plăcut mult de tot Mirela Pană. M-a cucerit Marian Adochiței cu un personaj super sensibil, în ciuda primei impresii. Needless to say, Nicodim Ungureanu e super simpatic. Și (se) joacă super simpatic cu Mihai Sorin Vasilescu, pe care travestiul îl duce negreșit la inimile spectatorilor. Și abia aștept să o revăd pe Otilia Nicoară, căci aflu că fata asta e la început de drum și am impresia că are multe de spus în meseria asta 😀

Dar iată că m-am întins la vorbă. Și s-a făcut târziu. Și ar cam trebui să mă pun în mișcare, fiindcă altfel întârzii la teatru. Și diseară sunt iar spectator în turneu. Și n-aș vrea să vă plictisesc cu pălăvrăgeala mea. Tot ce vreau să vă mai spun, e că spectacolul ăsta merită văzut. Și că mă bucur mult că el se întâmplă la Teatrul de Stat Constanța. Pentru că simt că ei chiar aveau nevoie de povestea asta în repertoriu. Și presimt că o să scrie o istorie frumoasă Billy Șchiopul pe scena de la malul mării…