Mult așteptata revenire a „Idolului” :)

După un scurt moment de pauză, Idolul și Ion Anapoda s-a întors miercuri seară pe scena Teatrului Național. Cu același farmec discret al vremurilor demult apuse și cu același succes la public… Spectacolul ăsta se joacă de aproape 13 ani. Dar nu prea-și arată vârsta. Ba chiar, se prea poate să întinerească… Eu am văzut Idolul și Ion Anapoda de câteva ori de-a lungul timpului. E un spectacol la care revin înainte de toate pentru că acolo, pe scenă se regăsesc câțiva oameni de al căror joc eu sunt îndrăgostită și fiecare întâlnire cu ei e prilej de bucurie pentru mine. E un spectacol simplu, curat, clasic. Un spectacol pe care l-am redescoperit zilele trecute, parcă mai proaspăt și mai luminos 🙂

Și mă întreba cineva deunăzi care ar putea fi secretul succesului pe care-l are spectacolul ăsta în fața spectatorilor de toate vârstele. Ei bine, e greu de spus cu certitudine… Unii poate iubesc mesajul ascuns în poveste. Alții poate apreciază viziunea regizorului Ion Cojar ori poate au, la fel ca mine, actori preferați în distribuție. Unii poate se regăsesc în vreun personaj. Alții poate sunt nostalgici după teatrul de altădată… Mereu mi-am dorit să pot afla ce e în sufletul fiecărui spectator și să pot înțelege ce anume ne face pe fiecare să îndrăgim – sau chiar să iubim compulsiv! – un spectacol. Probabil că-i un soi de defect profesional… Dar cum așa ceva e practic imposibil, nu-mi rămâne decât să vă spun ce anume mi-a plăcut mie la acestă revenire frumoasă și așteptată a Idolului…

Mi-a plăcut prospețimea cu care au venit oamenii ăștia pe scenă, chiar dacă au mai jucat spectacolul ăsta de atâtea și atâtea ori. S-au bucurat de fiecare minut în compania personajelor lor și asta are mult lipici la public! Mi-a plăcut nonșalanța Frosei, căreia Irina Cojar i-a dat viață once again cu atât de multă atenție la detaliu. Și cu mult suflet. Și cu același zâmbet cuceritor. E atât de multă finețe în maniera în care intuiește ea personalitatea încă neșlefuită a Frosei! Și e atât de mult echilibru și atât de multă dăruire în jocul ei… Ce să mai, Irina a fost perfectă miercuri seară. Ca de fiecare dată când am văzut-o eu jucând 😀

Apoi, mi-a plăcut felul în care doamna Adela Mărculescu, preluând partitura Stăvăroaiei de la o altă doamnă care și-a asumat-o până acum cu strălucire (n.r. Ileana Stana Ionescu, care a decis în această toamnă să se retragă de pe scenă), ajunge cât ai clipi la inimile spectatorilor. Are o energie și o lejeritate de invidiat de la început până la sfârșit. Aduce culoare, expresivitate și un strop de nebunie frumoasă pe scândură. Are o chimie super faină cu partenerii de scenă. Și îmi permit să spun că face un rol foarte, foarte mișto în Idolul și Ion Anapoda. Un rol pentru care eu una nu pot să nu o iubesc!

Și mi-a mai plăcut și de Valter, băiatul deștept construit de Silviu Biriș cu aceeași dezinvoltură rar întâlnită. Personajul ăsta e simpatic. Și totuși parcă puțin antipatic. Însă Silviu face în așa fel încât publicul să-l placă oricum. Fiindcă e multă naturalețe în jocul lui. Își iubește meseria și asta se vede. Se face remarcat de cum pășește pe scenă. Aduce spectatorul de partea lui cu entuziasmul său caracteristic. Vine în fața celor din sală mereu altul, și totuși mereu la fel de stăpân pe situație. Rolul ăsta-i vine ca turnat și nici nu zici că peste Valter au trecut toții anii ăștia de când se joacă Idolul și Ion Anapoda ori că se poate întâmpla ceva care să-l schimbe vreodată pe acest băiat simpatic și descurcăreț.

Și trecând dincolo de distribuție – by the way, abia aștept să o revăd și pe Ileana Olteanu jucând! 🙂 – m-am bucurat să redescopăr lucrurile simple care fac din spectacolul ăsta un spectacol ușor de iubit. Lucrurile despre care, dacă nu mă-nșel, v-am mai povestit și aici… Respectul față de textul lui G.M.Zamfirescu. Simplitatea cu care este evidențiat, sub fațada umorului amărui, subtextul. Contrastele și antitezele. Montarea clasică și riguroasă. Decorul și costumele. Luminile care reflectă parcă ceea ce se petrece în interiorul lor, al personajelor…

Da, Idolul și Ion Anapoda s-a întors pe scena TNB-ului în aplauze furtunoase. Cu aceeași poveste despre iubire, prietenie și despre frumusețea sufletului. Cu oameni talentați pe scenă. Cu umor dozat atent, dar și cu o invitație subtilă la introspecție. Și da, eu zic că dacă n-ați mai fost de mult la spectacolul ăsta, acum ar fi momentul să-l revedeți 😉