Pe Cosmina Olariu am descoperit-o la debutul ei pe scena Teatrului Național. În Cursa de șoareci, mai exact. Unde împarte scândura cu câteva nume foarte importante și unde face un rol foarte mișto. Și eu nu-s de meserie, dar mie mi se pare că fata asta chiar are talent. Și își iubește mult meseria. Și promite mult. Și mi-am dorit să o cunosc pe Cosmina și dincolo de scenă. Și am îndrăznit până la urmă să o întreb ce-ar zice de un interviu… Și ea a zis da 🙂 Și ce-a urmat descoperiți voi mai jos…
Până mai scap și eu de emoții, te las pe tine să te prezinți…
Să știi că nu prea-mi place să vorbesc despre mine, sincer. Cred că dacă ar fi să vorbesc despre mine aș intra în niște lucruri foarte intime… Dar dacă lumea vrea să mă cunoască, poate să vină la spectacole să mă vadă 😊
Dacă tot ai pomenit de spectacole, unde și în ce te vedem?
Joc în 6 spectacole momentan. Am Improvizație la Alma, la Sala Mică de la Național. Apoi Romeo și Julieta, în regia lui Yuri Kordonsky. Tot la TNB, la Sala Studio. Și tot acolo am Cursa de șoareci, în regia lui Erwin Șimșensohn. La Teatrul de Comedie joc în Totul în grădină. În regia lui Victor Ioan Frunză. Iar la Apollo111 am Ziua în care a dispărut soarele, regia fiind semnată de Iris Spiridon. Și mai joc într-un spectacol independent care încă nu și-a găsit o casă a lui și deocamdată umblă doar din festival în festival. Se numește Crud și a apărut în urma programului AfterHOP, în care au intrat participanții Galei HOP din 2017.
Ce-a însemnat pentru tine participarea, și mai ales câștigarea Galei HOP de anul trecut?
M-a influențat să știi. Pozitiv. Nu în sensul în care am crezut eu că am lumea la picioare… Câștigarea Galei HOP a venit într-un moment al vieții mele în care nu știam foarte bine unde mă aflu. Nu știam exact ce anume vreau eu să fac prin teatru. Ce anume vreau eu să spun lumii prin teatru. Și chestia asta cu HOP-ul mi-a dat foarte mult curaj. Mi-a dat o încredere frumoasă în mine… Și da, pentru mine a fost o rampă de lansare. Categoric. Și mă bucur că a fost așa. Știi de ce? Pentru că asta înseamnă că aceste concursuri pentru actorii tineri încă mai au valoare. Și asta mi-a dat încredere că generațiile înzestrate cu mult mai multă experiență au încredere în noi, în generația tânără pe care încearcă să o susțină și să o promoveze. Asta în măsura în care se poate, desigur… În măsura în care mai avem încă talente…
A urmat apoi debutul tău pe scena de la Național, în Cursa de șoareci. De ce sau de cine ți-a fost (cel mai) frică?
Sincer? Nu mi-a fost frică de nimeni. Pentru că am avut parte de un mediu în care am simțit de la început că am ce să învăț și am de la cine să învăț. Bineînțeles că pentru un actor la început de carieră e o provocare să joace în Sala Studio, la TNB. Aveam tot felul de temeri la început. Dar cred că cel mai frică mi-a fost de mine. Nu că nu aș fi avut încredere în capacitățile mele, dar atunci când urci pe scenă ești un om vulnerabil. Sau cel puțin așa ar trebui să-ți dai voie să fii. Și e ceva ce eu așa sper să rămână pentru mine… Contează să reușești să aduci bucurie oamenilor în secundele alea pe care le petreci pe scenă. Cred că ăsta ar trebui să fie focus-ul fiecărui actor.
Ce-ți place cel mai mult la Miss Casewell, personajul tău?
Are mult mister din construcție. Așa l-a scris Agatha Christie, nu-i meritul meu 😊 Apariția domnișoarei Casewell e destul de dubioasă. Și din punct de vedere vestimentar, și comportamnetal… Din toate punctele de vedere. Iar faptul că la sfârșitul spectacolului reușești, ca spectator, să înțelegi ce ascunde ea, cât de sensibilă e de fapt, asta-mi place mie cel mai mult… În final descoperim trauma unui copil. Și asta cred că provoacă la empatie și înțelegere față de traumele ascunse ale fiecăruia dintre noi…
Care-i replica ta preferată din spectacolul ăsta?
Stai să mă gândesc… E la un moment dat o scenă cu Miss Casewell și Molly, în care ea (n.r. Miss Caseweell) spune “Nimic din trecut nu o să mă afecteze decât în măsura în care vreau eu să o facă”… Cred că replica asta definește, din punctul meu de vedere, cel mai bine acest personaj. Aflăm în spectacol de ce, fiindcă n-avem voie – și nici n-aș vrea! – să dăm spoilere 😀
Prin februarie spuneai că ți-ai dori să lucrezi cu Yuri Kordonsky și iată că s-a întâmplat… Crezi în chestia asta? Crezi că ni se întâmplă ceea ce ne dorim noi să se întâmple?
Clar se întâmplă! Cred că ține foarte mult de ce sentimente investești în gândul ăla… Dacă realmente îți dorești să ai întâlnirea cu cineva pentru ceea ce este el ca om, nu pentru că e un nume… Pe mine m-a fascinat de când am văzut În adâncuri în FNT. Doar ce terminasem facultatea. Și când am descoperit un univers ca cel al lui Yuri Kordonsky – fiindcă atunci când vezi un spectacol făcut de cineva ca el, îi vezi în mod clar și universul interior – am văzut un om extrem de sensibil. Un artist, un creator în adevăratul sens al cuvântului… Și da, cred cu tărie că atunci când arunci în Univers un gând și investești în gândul ăla, se întâmplă. Iar eu mi-am dorit foarte mult această întâlnire și uite că s-a întâmplat!
Care a fost cel mai surprinzător lucru pe care l-ai învățat prin intermediul actoriei?
Ce întrebare grea… Pot să-mi aprind o țigară? (râde) Hmm… Empatia și iertarea. Și aș încheia aici. Din experiențele pe care le-am avut mi-am dat seama că atât în viață cât și în teatru empatia și iertarea sunt două lucruri fundamental valabile.
Am auzit tot felul de oameni spunând tot felul de nebunii despre actori… Te-a acuzat vreodată cineva că, dată fiind meseria ta, n-ai fi sinceră în viața de zi cu zi?
Nu. Recunosc că prefer să nu mă înconjor de oameni cu genul ăsta de comportamente. Sau dacă se întâmplă să mă lovesc totuși de ceva de genul, încerc nu neapărat să le ignor, dar să le accept și să merg mai departe… Bineînțeles că fiecărui actor cred că i s-a întâmplat la un moment dat să fie privit așa, ca un extraterestru… Și de fapt și noi suntem tot niște oameni cât se poate de normali…
Să știi că și mie încă se întâmplă să-mi mai fie puțin frică de actori… Voi păreți pentru mulți niște supraoameni acolo pe scenă…
Te contrazic. Uite, eu aproape înainte de fiecare spectacol am emoții. E ceva foarte normal. Așa cum spuneam, actoria te face atât de vulnerabil… Cred că suntem niște oameni obișnuiți care am ales prin meseria asta să dăruim. Unii mai mult, alții mai puțin. Dar am ales să dăruim.
L-am auzit o dată pe unul dintre colegii tăi din Cursa de șoareci spunând că recunoști un spectacol bun atunci când ți-ai dori să joci și tu în el… Nu știu de ce mi-au rămas cuvintele astea în minte… Ție ți s-a întâmplat vreodată să fii în sală, să vezi un spectacol și să-ți pară rău că nu joci și tu în el?
Da, clar. Mi s-a întâmplat asta și cu În adâncuri, de care îți spuneam… Au fost multe spectacole care m-au marcat. A mai fost și Îngropați-mă pe după plintă, tot al lui Yuri Kordonsky. Uite că până acum n-am pus niciodată lucrurile așa în pagină, dar cred că așa e. Atunci când vezi un spectacol și ți-ai dori să joci în el, știi că-i un spectacol bun. Cred că asta ține tot de empatie. De dorința de a face parte din universul ăla… Empatizezi atât de mult cu ce se întâmplă pe scenă, în cât ți-ai dori să fii și tu un grăunte din întregul ăla…
Am fost la Cursa de șoareci de vreo nouă sau zece ori până acum și de fiecare dată m-am bucurat să văd spectatori de toate vârstele în sală. Chiar și copii, care au fost foarte fascinați de poveste… Cât de important crezi că e să încurajăm părinții să aducă copiii la teatru? Atunci când au vârsta potrivită și când genul spectacolului permite asta, desigur…
Mă bucur că ai punctat problema vârstei. Pentru că sunt și părinți care din dorința de a-i educa îi aduc la teatru la o vârstă mult prea precoce, iar ei nu pot înțelege ceea ce văd acolo, pe scenă… Dar mi se pare fascinant ce-mi spui despre copii care vin la noi, la Cursa de șoareci. Eu una nu am simțit niciodată că ar fi copii în sală, ceea ce înseamnă că ei sunt foarte atenți la poveste. Eu personal dacă aș fi regizor, chiar aș aduce copii la vizionări, înainte de premieră. Pentru că ei au o sinceritatea și un instinct aparte. Copiii nu mint. Dacă-i interesează ceva, rămân acolo în poveste. Dacă nu, își găsesc ei alte preocupări… Eu, recunosc, am descoperit teatrul destul de târziu. Paradoxal, n-am fost un copil dus la teatru. Dar cred că e foarte important pentru educarea și pentru dezvoltarea copiilor să meargă la teatru. La spectacole potrivite lor, bineînțeles… Mă bucur să văd că iau amploare și cursurile de dezvoltare personală prin teatru. Pentru că-i ajută să-și însușească multe lucruri, să înțeleagă ce și cum simt, să-și asume prezența lor ca om, să devină mai dezinvolți, mai deschiși…
Și până la urmă vorbim de ceva similar – desigur, la o scară diferită – și în cazul celor care fac din teatru o meserie, nu? Fiindcă voi tot lucrați cu voi înșivă din prima zi de facultate și până la finalul carierei…
Da, așa e… Dacă ți-ai ales meseria asta, lucrezi cu tine până când închizi ochii… La un moment dat în facultate ni se spunea că actoria e un mod de a gândi și de a fi. Și n-am înțeles niciodată la ce se referea chestia asta… Mi se părea o metaforă absolută și atât. Ceea ce nu e adevărat. Pentru că în momentul în care ai vocație pentru meseria asta, nu te oprești niciodată din a te perfecționa pe tine însuți… Nu te oprești nici o secundă… Mie mi se întâmplă uneori să stau la masă cu niște oameni și să mă trezesc că-mi trece prin minte așa, out of nowhere, o replică anume sau o idee și eu să-mi zic Aha, asta e! Lucrul tău cu tine pur și simplu nu se oprește… Cu atât mai mult atunci când lucrezi la un spectacol. Cred că atunci mintea ta rămâne concentrată doar la asta. Chiar dacă da, suntem oameni și avem și noi nevoile noastre… Dar înainte de orice vine dezvoltarea ta în meseria asta…
O întâmplare neașteptată petrecută pe scenă care ți-a rămas în minte? Un moment super amuzant sau poate unul în care poate te-ai speriat…
Nu prea mă sperii de lucruri pe scenă, să știi. Și trebuie să recunosc, poate că sunt eu masochistă, dar chiar îmi plac accidentele. Pentru că au un viu al lor, aparte… Și nu mi s-au întâmplat până acum lucruri care să mă sperie… Da, se mai uită text. Se mai improvizează… Lucrurile astea se întâmplă, e inevitabil. Dar în general nu mă sperie niciun lucru nou care se petrece. Pentru că eu cred că trebuie să rămâi viu, să reacționezi firesc indiferent de situație. Nu se poate să cadă un pahar pe lângă tine și tu să te faci că n-a căzut… Îmi amintesc un moment din Cursa de șoareci, când aveam vizionarea cu dl. Ion Caramitru, înainte de premieră. E o scenă în care Trotter mă întreabă unde eram la momentul comiterii crimei. Și eu ar fi trebuit să am o scrisoare în buzunar. Așa e recuzita. Doar că atunci nu am mai făcut pauză și au venit actele unul după altul. Și eu efectiv am uitat să-mi pun acea bucată de hârtie în buzunar. Și mi-am dat seama de asta când s-a ridicat cortina… Nu puteam să spun Stop! Mi-am uitat scrisoarea în culise… Creierul meu s-a agitat pe moment să găsească o soluție. Și a și găsit-o, până la urmă… Și am rămas atât de marcată de momentul ăla, încât acum înainte de fiecare spectacol îmi pun scrisoarea în buzunar chiar de la început ca să fiu sigură că nu uit la pauză… Dar așa cum ziceam, lucrurile astea sunt chiar frumoase când se întâmplă. Trebuie doar să și reușești să te bucuri de ele.
Mă uitam la momentul tău de la Gala HOP și mi-a trecut prin minte o întrebare… Te-ai gândit vreodată la un one-woman-show?
Da, m-am gândit. Chiar atunci când am terminat prestația mea de la Gala HOP. Și mi-am dat seama că n-o să fac niciodată asta. Oricât de ciudat ar suna, n-o să o fac… Mi se pare extraordinar de greu. Mi se pare imposibil, sincer. Vorbesc din punctul meu de vedere, cu experiența mea de acum… Acele 20 de minute pe care le-am avut la HOP mi-au demonstrat cât de greu este să fii singur(ă) pe scenă. Eu nu mai făcusem asta până atunci. Și mi-am dat seama că îți trebuie foarte multă experiență… Poate pe la vreo 60 de ani așa o să fac și eu un one woman show, cine știe… Apreciez foarte mult actorii care reușesc să facă așa ceva și să o facă bine. Pentru că, repet, e foarte greu. Mi se pare că ești oricum suficient de vulnerabil atunci când ai parteneri pe scenă, dar să fii singur e și mai rău… Bine, poate că asta se leagă și de faptul că eu sunt printre actorii dependenți de partenerii de scenă. Îmi place să primesc și-mi place să dau. Și cred că schimbul ăsta de energie mă atrage mult mai mult… Și la un one woman show apare schimbul de energie cu publicul, dar e ceva diferit…
S-a creat o relație specială cu Cehov după HOP?
Relația mea specială cu Cehov a început în anul II de facultate, când am început să-l studiez… Și nu cred că mă voi dez-îndrăgosti vreodată de Cehov. Pentru că are un univers aparte, de o sensibilitate enormă și de un viu enorm. Sunt niște lucruri atât de viscerale și de umane la Cehov, încât nu cred că se va demoda vreodată. Eu la Livada de vișini, care e și preferata mea dintre piesele lui, știu aproape tot textul…
Un spectacol care ți-a plăcut, pe care mai avem șanse să-l vedem în stagiunea asta și pe care ni l-ai recomanda și nouă?
Am văzut acum în FNT un spectacol care mi-a plăcut foarte mult. Se numește The Night Alive, în regia lui Cristi Juncu. Se joacă la teatrul din Ploiești. Pe mine m-a impresionat foarte mult. Pentru că după toată perioada asta a FNT-ului, când vezi foarte multe lucruri tratate atât de diferit din toate punctele de vedere, acest spectacol a fost ca o gură de aer. Pentru că mi se pare atât de curat și atât de frumos construit încât dacă nu l-aș fi văzut aici, cu siguranță aș fi făcut un drum până la Ploiești doar ca să-l văd… Mi-a plăcut foarte mult.
Cum ești tu în postura de spectator?
Încerc să-mi fac timp mereu să ajung la cât mai multe spectacole. Cât mai multe premiere. Cred că sunt destul de darnică ca spectator… Îmi place să mă duc la teatru și să mă așez pe scaun fără prejudecăți și să privesc un lucru cu care să reușesc să ajung să empatizez… Dar sunt în același timp și foarte critică. Și cred că înțelegi acum la ce mă refer… În momentul în care îmi dau seama că unele lucruri nu sunt așa cum ar trebui să fie, plec la pauză. Încerc să nu deranjez în timpul spectacolului, decât dacă e foarte grav. Dar la pauză mă ridic și plec… În rest sunt cuminte ca spectator. Și nu suport telefoanele care sună. Atrag atenția ori de câte ori se întâmplă lângă mine… Pentru că știu ce înseamnă să fii pe scenă și să sune un telefon…
Dacă ai putea schimba orice în teatru, așa cum e el azi, ce-ai vrea să schimbi?
Sincer, aș instaura mult mai multă disciplină și mult mai mult respect pentru meserie. Pentru că lucrurile astea încep din ce în ce mai mult să se piardă… Alergăm în cât mai multe locuri. Suntem într-o agitație continuă. Și cred că uităm uneori să ne respectăm meseria… Și când mă refer la disciplină mă gândesc la un actor care e capabil să-și învețe textul la timp, care-și respectă partenerii de scenă, care dacă repetiția începe la fix, ajunge cu cel puțin 20 de minute înainte și care știe să-și facă meseria cu smerenie și care nu crede că poate să controleze mereu totul… Pentru că nu poate… Deci, da. Disciplină. Pentru că eu cred că de aici și pierdem foarte multă energie fără să ne dăm seama. Venind pe ultima sută de metri la repetiții, nelucrând noi cu noi… Exact ce vorbeam mai devreme, asta nu-i o meserie care se oprește la ora șase când se termină repetiția și se reia a doua zi… Și e important să știi și să respecți lucrul ăsta. Pentru că atunci când respecți meseria de actor, te respecți și pe tine. Îți respecți și colegii de scenă. Respecți și regizorul spectacolului, și regizorul tehnic, și luministul, și recuzitierul, întreaga echipă. Și asta și face până la urmă diferența.
Ce faci când nu ești pe scenă? Vreun hobby extravagant? 😊
Îmi place să desenez. Să colorez. Mă relaxează și mă focusează foarte mult pe momentul prezent. Și încerc să lucrez cât mai mult la idea asta de afi ancorată în prezent. Nu desenez foarte bine. Dar îmi plac foarte mult cărțile de colorat 😀
Ți se face dor de casă?
Mi se face dor de mama și de tata. De casă, mai rar. Nu sunt atât de legată de mare pe cât cred unii, chiar dacă sunt din Constanța.
Mi-a luat deja cineva înainte cu întrebările despre super-puteri, deci va trebui să reformulez cumva ultima întrebare… Dacă ceea ce faci tu pe scenă ar avea un efect magic asupra lumii, care ai vrea să fie?
Mi-aș dori ca oamenii să nu se mai teamă. Să nu le mai fie frică de nimic. Atât. Mi-aș dori ca un om să plece de la teatru conștient că e cel mai frumos și că nimic nu poate să schimbe asta…
Cultural.21 