Umbre. Despre oamenii buni cărora li se întâmplă lucruri rele…

Am vrut să văd Umbre încă de toamna trecută, de când s-a jucat în festival la Ploiești. N-am reușit, fiindcă era deja sold out. Am văzut apoi spectacolul în primăvară, la TNB. Nu, nu v-am povestit nimic atunci pe blog. Fiindcă aveam ceva sentimente contradictorii care m-au urmărit o vreme… Și-am vrut să mai văd o dată spectacolul înainte de a mă hotărî dacă-mi place sau nu… Și l-am văzut aseară. Și mi-am dat seama de ceva… Nu, nu-i un spectacol cu care să fi rezonat neapărat. Cel puțin nu pe deplin. Și n-am să pretind contrariul. Dar e un spectacol care are ceva de spus. Care ascunde în planul secund câteva detalii despre care eu simt că ar trebui să vorbim mai pe-ndelete…

Am vrut, înainte de toate, să văd Umbre fiindcă am eu un fix cu tot ce-i Made in Spain. Așa, ca piesa asta scrisă de Marilia Samper. Și am avut surpriza să descopăr o familiaritate uluitoare între povestea de pe scenă și serialele iberice de care am fost mult timp îndrăgostită și de la care am învățat eu spaniolă suficient de bine cât să duc la capăt o teză de master și jumătate… Și asta cred că mi-a plăcut… Spectacolul ăsta e un amestec omogen de dramă, iubire și suspans. Și pentru a se face înțeles cu adevărat, se cere privit cu toate simțurile alerte. Pentru că spune multe lucruri. Însă o face prin imagini și subtext… Ceea ce pentru unii poate semăna a haos ori poate părea prea greu de urmărit. Și spun asta pentru că și aseară și data trecută am sesizat tot felul de reacții în sală. Și mi-am dat seama că nu, Umbre nu-i nici pentru publicul ultra-pretențios – cel conservator, rigid și obișnuit doar cu montări clasice – și nici pentru spectatorul aflat întâmplător în trecere pe la teatru. Umbre e un spectacol de nișă. E pentru cei care merg la teatru ca să se cufunde în poveste și să descopere „ce a vrut să spună autorul”… E o frescă a sufletului uman în cele mai tulburi și cețoase momente… Și e, înainte de orice, o lecție pe care ar trebui să fii de-a dreptul iresponsabil ca să nu ți-o însușești.

Așa cum vă spuneam, poate că Umbre nu se înscrie neapărat pe lista spectacolelor mele preferate… Și asta din motive pur subiective, vă asigur! Pentru că aș fi nebună să nu recunosc că e un spectacol bun doar pentru că mi-ar fi plăcut mie să fie mai altfel nu știu ce detalii… Iar psihologul din mine nu poate rămâne indiferent la tot ce are să ne învețe povestea asta pusă în scenă cu multă înclinație către simbol și metaforă de către Vlad Cristache… Spectacolul ăsta radiografiază cu sinceritate cel puțin trei sau patru forme distincte de suferință și ne învață în același timp să fim mai atenți la ceilalți. Să găsim răgazul să încercăm să înțelegem ce se întâmplă în sufletul lor și ce anume se ascunde în spatele vorbelor ori faptelor lor… Apoi, Umbre vorbește despre dragoste. Despre dragostea pură, din adolescență. Despre dragostea pe care o crezi de nestrămutat până când se întâmplă o nenorocire. Despre dragostea care învinge orice. Și mai vorbește despre alegeri. Despre aparență și esență. Despre nevoia asta blestemată a oamenilor de a găsi mereu vinovați pentru tragediile prin care soarta-i obligă să treacă… Despre cum, paradoxal, oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele… Despre cât de ușor ne putem transforma din victime în călăi, poate? Despre răul care nu credem niciodată că se va abate asupra noastră. Despre bunătate și sacrificiu… Despre durerea și neputința în care noi, cei prea preocupați de propriile griji, îi aruncăm pe cei care ajung într-un final să trăiască – și de multe ori să moară! – la marginea societății… Despre viața care merge înainte și față de care suntem datori să fim recunoscători… Căci umbrele nu s-ar mai abate asupra noastră dacă acolo undeva n-ar exista și soare, nu?

Și se bucură de-o distribuție „grea” spectacolul ăsta. Motiv pentru care probabil că e și destul de greu să prinzi bilete dacă nu ești pe fază în week-end-ul în care se pun în vânzare… Și da, tot ăsta ar fi și unul dintre motivele pentru care eu am ținut să revin la Umbre… Îmi place mult ce face Alexandra Sălceanu acolo, pe scenă. Și nu cred că e deloc simplu nu doar să regăsești în tine adolescența, ci pe lângă asta să mai și joci ceea ce s-ar putea numi până la urmă o fantasmă… Și mă doare teribil să privesc la personajul lui Gavril Pătru. Ceea ce, as weird as it sounds, e de bine. Fiindcă asta înseamnă că emoția care pleacă din fiecare gest și fiecare privire e mult mai mult decât un truc actoricesc. Și mai e și Mircea Rusu, care face un rol nu tocmai ușor. Și care-și asumă bine de tot un personaj care se face destul de greu iubit de public, ceea ce nu e la îndemâna oricui… Da, ei trei sunt, pentru mine, cap de afiș. Și da, lor li se alătură alte nume mari care pun la fel de mult suflet în jocul lor și sunt sigură că o să vă bucurați să descoperiți pe rând fiecare personaj din povestea asta, cu toate calitățile și defectele lui…

Și nu, nu-i un spectacol simplu. Nu-i o poveste care să placă tuturor. E un spectacol complicat… Un spectacol care te emoționează. Și te sperie puțin. Un spectacol care, dacă ai copii, te face să te duci acasă și să arunci un ochi în camera lor. Iar dacă n-ai copii, te face să răsufli ușurat. Un spectacol care te pune pe gânduri. Și de la care nu ai cum să pleci neschimbat… Eu una am dormit cu lumina aprinsă noaptea trecută, ca și după prima vizită la Umbre. Și-am privit de vreo douăzeci de ori în urmă în drumul meu de douăzeci de minute dintre teatru și casă… Și m-am întrebat inevitabil dacă o fi într-adevăr posibil să iubești așa, mai presus de orice… Și mi-am dat seama că spectacolul ăsta, prin tot ceea ce are el să ne învețe, ne e cumva necesar!