La Jocul regilor mi-am luat de două ori bilet în București. N-am reușit să ajung. Și îmi doream mult să văd spectacolul ăsta… Și iată că până la urmă l-am văzut. Lunea trecută, în festival la Constanța. Despre care festival v-am povestit, de altfel, aici. Cum a fost? În două cuvinte? Foarte mișto. Dar spectacolul ăsta merită, fără doar și poate, mult mai multe cuvinte. Așa că am să vă rog să-mi permiteți să vă povestesc mai pe larg ce și cum 😉
Jocul regilor e genul de poveste de care nu ai cum să nu te îndrăgostești. Eu am mers pentru că știam textul. Ba chiar peste vreo șase, șapte ani – dacă o să-mi fac până atunci curaj să-mi urmez nebunia cu regia – mi-ar plăcea tare mult să-l montez într-o distribuție pe care o am foarte clară în minte de pe acum. Și că tot vorbim de distribuție, am mers pentru că joacă doi oameni care mie îmi plac mult de tot și pe care mă bucur de fiecare dată să-i revăd pe scenă. Și pentru că, până acum, eu n-am văzut vreun spectacol de-al Teatrului Evreiesc de Stat care să mă dezamăgească 🙂 Și mi-a plăcut ce-am văzut. Mi-a plăcut decorul, de cum am intrat în sală. M-a atras povestea. M-a fascinat actoria. Jocul regilor e dramă. Genul de dramă a cărei profunzime se face simțită prin tușe perfecte de ironie și inserții fine de umor. Ușor negru, ce-i drept. Mesajul e reliefat discret. Din regie și dintr-un joc impecabil. Iar temele în jurul cărora gravitează întreaga poveste sunt greu de ignorat…
Citește și Class. Scurtă lecție despre noi…
Jocul regilor vorbește despre iubire. Iubirea aia care te împinge uneori la câte-o nebunie. Sau două… Iubirea care uneori se împarte, fără să vrei, între doi oameni. Și te doare. Și știi că nu e bine. Doar că pur și simplu nu i te poți împotrivi. Și mai vorbește despre alegeri spectacolul ăsta. Despre alegeri din alea dintre cele mai complicate. De suflet. Despre prietenie. Despre loialitate. Despre încredere, poate… Și, last but loud and clearly not least, despre urmele lăsate de acest blestem numit nazism în sufletul celor care i-au fost victime. Spectacolul lui Felix Alexa te face mai întâi să râzi. Pentru ca mai apoi să te pună pe gânduri. Și să-ți amintească elegant că în viață lucrurile nu se împart niciodată în alb sau negru… Și te face martor la o poveste care, oricât ar părea de incredibilă, ar putea fi până la urmă a ta sau a oricăruia dintre cei din sală. Și te face astfel să te întrebi tu ce-ai face dacă ai fi în locul vreunuia dintre personaje?
Și că tot veni vorba de personaje, nu am cum să nu vă mai spun încă o dată că felul în care joacă oamenii ăștia trei e impecabil. Nu am cum să nu repet un lucru pe care l-am mai spus și pe care îl știți deja cu toții foarte bine: Maia Morgenstern e genială. Nu cred să fie vreun rol pe lumea asta în care actrița asta să nu poată ajunge la inimile spectatorilor. La fel cum nu cred că se întâmplă prea des ca doi actori să aibă pe scenă chimia asta pe care o are ea cu Mircea Rusu, care face și aici un rol super mișto. Da, e unul dintre actorii care-mi plac mie și e posibil să fiu subiectivă. Dar mă îndoiesc sincer că o sală întreagă ar fi aplaudat în picioare minute bune dacă Maia și Mircea și un Andrei Finți care în Jocul regilor cred că mi-a plăcut cel mai mult ever și care completează la perfecție distribuția poveștii ăsteia atât de faine nu ar fi fost nemaipomeniți…
Citește și Umbre. Despre oamenii buni cărora li se întâmplă lucruri rele…
Long story short, Jocul regilor e de văzut. Și de revăzut. E un spectacol fain. Cu sensibilitate, cu ironie, cu sinceritate. Cu mesaj. Cu actori buni. Genul de spectacol care-ți rămâne întipărit acolo, undeva. Într-un colț de suflet. Genul de spectacol de la care pleci cu zâmbetul pe buze. Dar și cu gândul la întrebările pe care povestea ți le adresează mai mult sau mai puțin direct… Genul de spectacol pe care mi-ar fi părut al naibii de rău să nu fi reușit să-l văd 😉
Cultural.21 