Doar ce-am venit de la teatru. Am fost la Bârfe, zvonuri și minciuni. Cum era să nu mă duc, când spectacolul ăsta – care se întâmplă să aibă pentru mine o însemnătate foarte specială – se joacă atât de rar… Și trecuse mult timp de când l-am văzut ultima dată. Și-mi era atât de dor să-l revăd!

Eu v-am mai povestit aici despre comedia asta, acum aproape un an. Doar că aș mai avea câte ceva de adăugat, și de astă dată n-am vrut să vin cu un later edit la articolul de atunci și nici să aștern rândurile astea într-o postare pe Facebook… Mă simt datoare pentru seara asta și țin neapărat să le mulțumesc oamenilor frumoși de pe scenă pentru tot. Pentru energie, pentru dezinvoltură, pentru că-și iubesc meseria, pentru că există și sunt minunați! 🙂 Aveam nevoie de o seară ca cea de azi după ultimele zile, care n-au fost neapărat simple… Aveam nevoie să merg la teatru cu certitudinea că voi vedea un spectacol bun. Aveam nevoie să râd și să las deoparte agitația de peste zi… Iar Bârfe, zvonuri și minciuni a fost oaza mea de liniște… Am plecat de la teatru cu zâmbetul pe buze și tot drumul până acasă n-am făcut decât să rememorez fiecare secundă din spectacol… Un spectacol de care deja mi-e dor…

Nu știu dacă e scriitura lui Neil Simon, regia lui Ion Caramitru ori talentul actorilor, însă Bârfe, zvonuri și minciuni e una dintre cele mai mișto comedii ever… O comedie serioasă și responsabilă, dacă se poate spune așa. O comedie deloc ușoară, nici prin subtext și nici prin partiturile cu care provoacă întreaga distribuție… Un spectacol rafinat, cu umor deștept… Un spectacol pe care nu poți să nu-l iubești… O comedie la care mie îmi place absolut tot… Îmi place povestea, care e de departe una cu tâlc. Îmi place decorul. Îmi place ilustrația muzicală. Îmi place cum a gândit regizorul totul. Îmi place talentul psihologic cu care sunt creionate personajele. Îmi place mult de tot scena aia în care „toată lumea dansa”… Îmi plac costumele. Îmi place complicitatea. Și, înainte de toate, îmi plac ei…

Îmi place Chris cea ușor nevrotică a Monicăi Davidescu, care mă uimește mereu prin eleganță… Îmi place pragmatismul pe alocuri imoral al avocatului Ken, întruchipat în vervă de Marius Bodochi… Îmi place relația total disfuncțională dintre Lenny și Claire, construiți cu atâta lejeritate de Silviu Biriș – care nu se dezminte nici răcit și al cărui monolog de final e mereu genial! – și de Cecilia Bârbora, a cărei prezență pe scenă e atât de naturală… Îmi place Cassie, scorpia de nevastă care-i face zile fripte soțului, personificată într-un mare fel de Florentina Țilea… Nu știu, ce-i drept, dacă-mi place de Gavril Pătru la costum, însă știu sigur că atitudinea lui Glenn Cooper îl prinde de minune și știu că și el reușește să fie mereu impecabil. Chiar și atunci când, dacă privești pentru o clipă dincolo de personaj, poți să-ți dai seama de oboseala pe care o ascunde atât de bine de ochiul publicului… Îmi place culoarea pe care o aduce Rodica Ionescu în rolul excentricei Cookie. Și efervescența cu care Armand Calotă își asumă provocarea unui Ernie cam sărit de pe fix. Că doar e psiholog, ce dracu’ 😉 Și-mi place zelosul ofițer Welch al lui Dorin Andone, care știe exact cum să cucerească spectatorii cu un rol secundar al naibii de reușit… Și, last but certainly not least, îmi place la nebunie ceea ce face Victoria Dicu din ofițerul Pudney. Fiindcă nu, spectacolul ăsta chiar n-ar mai fi la fel fără apariția ei pe cât de episodică, pe atât de simpatică și de necesară în economia poveștii… Sunt cu toții fenomenali și strălucesc toți cu aceeași intensitate. Și pun mult suflet în ceea ce fac. Se simte în sală. Și li se citește în priviri. Și de asta le sunt eu recunoscătoare pentru magia pe care o fac ei posibilă în Bârfe, zvonuri și minciuni!

E un spectacol bun. Unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut eu vreodată. Și credeți-mă, doar în ultimul an am văzut aproape o sută… Un spectacol necesar într-o lume în care uneori uităm prea ușor să râdem și să ne bucurăm de micile nimicuri importante. O demonstrație de actorie la superlativ. O comedie în adevăratul sens al cuvântului. O mostră de teatru adevărat, ca la carte. Cu actori unul și unul, cu mesaj, cu decor în toată regula, cu tot ce trebuie… Un spectacol care-ți merge imediat la suflet și care continuă să te surprindă ori de câte ori îl vezi… Și la care eu zic că e musai să ajungeți… Eu sigur am să-l mai văd măcar o dată 🙂 Și până atunci, mulțumesc încă o dată pentru seara asta!!!