M-am întors în seara asta după mai bine de zece ani în Galațiul care cândva mi-a fost casă… Și asta ca să văd Angajare de clovn. Un spectacol al Teatrului George Ciprian din Buzău. Da, știu că nu sună foarte logic și că ar putea părea că am înnebunit de tot… Dar nu despre nebunia mea e vorba acum, ci despre un spectacol foarte mișto la care tare mi-aș dori să revin…

După cum mărturiseam pe Facebook mai devreme – în drum spre hotelul „de fițe” în care e al naibii de frig și la al cărui restaurant ai toate șansele să adormi până când cineva îți aduce ceva de mâncare – Matei Vișniec nu se numără printre dramaturgii mei preferați. N-am întâlnit până acum texte de-ale sale cu care eu să rezonez așa cum mi-aș fi dorit și nu am căutat în mod special montări ale pieselor sale… Și nici după clovni nu mă înnebunesc, dacă e să fiu sinceră… Dar am vrut totuși să văd Angajare de clovn. Pentru că auzisem că-i bun spectacolul. Și pentru că… distribuție, desigur 🙂 Mi-a plăcut ce-am văzut? O, da!

Angajare de clovn e un spectacol bogat. În ciuda simplității aparente pe care o descoperim în decor atunci când intrăm în sală… E un spectacol bogat în sensuri și-n simboluri. Un spectacol care aduce în fața publicului umor, nostalgie, (auto)ironie, puțină nebunie, multă emoție, un strop de culoare, sarcasm și mult adevăr… E un spectacol sincer. Chiar prea sincer, la o privire mai atentă… Un spectacol-metaforă, care vorbește despre prietenie, despre competiție, despre dragostea de meserie… Despre cât doare uitarea, poate? Despre nesiguranță și despre optimism. Despre a fi tu însuți… Și, în primul și-n primul rând, despre nevoia lor, a artiștilor, de a fi iubiți de oameni! Și pentru mesajul ăsta nu pot să nu fiu recunoscătoare…

Cât despre distribuție, nu sunt multe de spus. Și asta pentru că oamenii ăștia trei sunt fenomenali. Și e o bucurie să-i privești. E un spectacol greu, din câte pot eu să-mi dau seama. Dar ei nu lasă să se vadă asta. Magda Catone face un rol de zile mari în travesti. Aduce culoare pe scenă, și la propriu și la figurat. Și jonglează bine de tot cu stările deseori contradictorii ale personajului ei… Gavril Pătru își asumă provocarea unui personaj pe cât de simpatic, pe atât de complex. Un personaj care cere echilibru perfect între simț ludic și sensibilitate… Iar ceea ce face el pe scenă e mișto rău de tot. Paul Chiribuță vine în fața publicului cu aceeași dăruire pe care am simțit-o în jocul lui de atâtea ori acasă, la teatrul din Ploiești. Face și el tot felul de scamatorii în plan emoțional și conturează un personaj de zile mari… Și, needless to say, împreună sunt perfecți. Au făcut un spectacol fain rău de tot și au lăsat o părticică din sufletul lor imens de artiști acolo, în sală… Deși, între noi fie vorba, poate că n-au avut cel mai inimos public din lume în seara asta, și pe mine asta chiar m-a durut… M-au făcut să râd, să plâng și să-mi pară rău de faptul că nu mi-au plăcut până acum clovnii. Și le mulțumesc încă o dată pentru tot!

Da, Angajare de clovn e un spectacol bun. Mie mi-a plăcut. Cu riscul de a stârni ceva revolte și supărări, mie spectacolul teatrului buzoian mi-a plăcut mai mult decât montarea de la Național… E genul de spectacol la care mi-aș dori să revin nu doar pentru poveste sau pentru actori, ci și pentru că simt că mai am câte ceva de citit printre rânduri… E genul de spectacol care merită să bată țara în lung și-n lat, fiindcă are ce oferi publicului de peste tot… E genul de spectacol la care mi-ar plăcea tare mult să fiu fotograf… Angajare de clovn e mișto. Și ar cam trebui să faceți în așa fel încât să vă întâlniți și voi cu cei trei clovni năstrușnici. Și asta cât mai curând…

 

Later edit (08.11.2018): Am revăzut în seara asta Angajare de clovn, de astă dată la Ploiești. A fost prima dată când m-am folosit de treaba cu blog-ul ca să intru la un spectacol, fiindcă nu s-au pus bilete în vânzare pentru toată lumea… Organizatorii festivalului de aici au decis să țină nebunia asta frumoasă departe de ochii publicului larg… Dar despre asta n-aș vrea să vorbesc acum, fiindcă mă enervez 🙂 Voiam neapărat să mă reîntâlnesc cu oamenii ăștia trei și cu povestea pe care o spun ei. Și m-am bucurat mult de tot de seara asta. Chiar dacă am primit loc în sală cam la mișto și mi s-a lungit gâtul încercând să văd măcar jumătate din ce se petrecea pe scenă… M-am bucurat de energia lor. De căldura cu care și-au investit încă o dată personajele. De generozitatea din jocul lor. De mesajul atât de frumos al textului. De momentul aplauzelor. De culori. Și de non-culori. De precizia matematică cu care aduc ei în fața spectatorilor haosul interior în care sunt prinși trei clovni bătrâni și cam săriți de pe fix… A fost frumos. Au fost toți trei pur și simplu mi-nu-nați. Ca de obicei. Și mi-aș fi dorit să văd spectacolul ăsta într-o sală de teatru adevărată. Dar așa cum am spus, despre asta vorbim altă dată…Până una alta, pentru ei n-a părut să conteze nici spațiul de joc neconvențional și nici publicul mult prea restrâns pentru povestea lor. Au dăruit la fel de mult și au fost la fel de efervescenți cum îi știu eu. Mă înclin!