Eu nu sunt o persoană matinală. Deloc. Dar ieri cred că a fost prima dată când am programat din proprie inițiativă o întâlnire înainte de prânz. Fiind, desigur, perfect conștientă că e weekend și că trebuie să mă trezesc la șase dimineața pentru a ajunge la timp în București cu trenul. Și asta pentru că la prânz aveam deja alte planuri. Și nu aveam de gând să renunț la ele. La prânz trebuia să ajung la Teatrul Național pentru Bârfe, zvonuri și minciuni. Și am ajuns. Și mi-a plăcut. Mult de tot!

Îmi doream de foarte mult timp să văd Bârfe, zvonuri și minciuni. Pentru că eu sunt înnebunită după textele lui Neil Simon. Și pentru că distribuția e imposibil de ignorat, evident. Iar acum că am reușit în sfârșit să văd spectacolul, abia aștept să-l mai văd o dată 🙂 Pentru că e una dintre acele comedii care te fascinează din prima secundă, la care se râde mult și, mai ales, se râde bine. O comedie cu un ritm electrizant și cu un mesaj subtil, jucată magistral.

Ce m-a cucerit cel mai mult la Bârfe, zvonuri și minciuni? Greu de spus. Pentru că întreg spectacolul – care promite „o acțiune construită în stilul filmelor polițiste, dar în ritm de comedie” – este absolut perfect. Charlie, viceprimarul orașului New York ar trebui să serbeze zece ani de căsnicie cu soția sa Myra, alături de câțiva dintre prietenii lor bogați și influenți. Doar că Charlie zace la etaj, împușcat în ureche și confuz, Myra e de negăsit, iar servitorii au dispărut și ei. Și invitații sosesc pe rând. Iar de aici începe nebunia. Nimeni nu știe dacă a fost o tentativă de crimă sau dacă Charlie a vrut să se sinucidă. Îngroziți de ce s-ar întâmpla cu reputația lor dacă s-ar afla că au fost implicați într-un astfel de incident, toți cei prezenți la petrecere încearcă să mușamalizeze totul, cel puțin până descoperă singuri adevărul. Iar „investigația” lor, perturbată constant de încercările de a se induce în eroare unul pe celălalt, face deliciul publicului timp de 2 ore și jumătate.

Este imposibil să nu observi cât realism se ascunde dincolo de umorul atât de deștept din Bârfe, zvonuri și minciuni, cât de bine sunt construite personajele și cât de izbitoare este asemănărea lor cu membrii unei false elite sociale care pare să devină tot mai pregnantă în societatea contemporană. O elită în pentru care aparențele sunt mereu prioritare și fiecare este mai preocupat de sine decât de ceilalți, prieteniile sunt cât se poate de superficiale, iar bârfele, zvonurile și minciunile aproape că devin un stil de viață. Și este imposibil să nu observi cât de bine se reflectă toate acestea în decorul superb gândit, în costume, în tot ceea ce spun – sau nu spun! – personajele.

Și dacă tot am amintit de personaje, să vorbim și despre distribuția aleasă de regizorul Ion Caramitru pentru comedia noastră. Monica Davidescu și Marius Bodochi, Cecilia Bârbora și Silviu Biriș, Rodica Ionescu și Armand Calotă, Florentina Țilea și Gavril Pătru, Dorin Andone și Victoria Dicu. Cu toții au roluri despre care se va vorbi mulți, mulți ani de acum încolo în Bârfe, zvonuri și minciuni. Roluri pe care doar ei ar putea să le interpreteze așa. Zece actori fenomenali, care joacă cu o energie și o dăruire incredibile. Și care ne demonstrează cu dezinvoltură ce înseamnă echilibrul perfect pe scenă. Pentru că e imposibil să spui cine a fost mai bun. Fiecare personaj este unic, și la fel este și fiecare interpretare. Fiecare are momentul său de strălucire, iar împreună sunt absolut geniali. Se bucură de fiecare moment pe scenă și asta se simte în sală. Își abordează partiturile cu o naturalețe ieșită din comun și, deși nu există niciun moment de interacțiune directă cu publicul, vibrația pe care acești oameni o transmit este ireală. Căci altfel de ce ar răsuna aplauzele minute în șir și de ce i-ar fi publicului atât de greu să-i lase să plece la final?

Dacă ar fi după mine, Bârfe, zvonuri și minciuni s-ar juca în fiecare weekend la matineu. Și eu aș fi de fiecare dată în sală. Da, vorbim despre o comedie efervescentă, care prinde la public. Dar care nu se îndepărtează nicio secundă de la misiunea primordială a teatrului. Aceea de a educa, de a scoate la lumină vicii și moravuri ale societății și de a ne da nouă, spectatorilor, imboldul de a încerca să ne opunem lor. Și vorbim despre o comedie pusă în scenă cu o măiestrie izbitoare. Și este imperios necesar să ne înclinăm cu respect și recunoștiință în fața tuturor celor care nu se dezmint și care fac posibil un astfel de spectacol!