Mie îmi place mult de tot Irina Cojar și cred că v-am mai spus asta… Am văzut-o prima dată pe scenă în Idolul și Ion Anapoda, acum mult timp. Și ceva din jocul ei mi-a atras atenția într-o fracțiune de secundă. Iar cu rolul din Înșir’te mărgărite m-a cucerit definitiv și irevocabil… Și nu, nu o admir doar ca actriță, ci și ca femeie. O admir pentru prezența ei discretă, dar mult prea greu de ignorat. Pentru sinceritatea din spatele zâmbetului ei. Pentru că e frumoasă, talentată și carismatică. Pentru eleganță și mister. Și pentru că-i plac cărțile și câinii 🙂 Și nici nu vă închipuiți ce bucurie a fost pentru mine întâlnirea cu Irina dincolo de scenă!

 

Te las pe tine să te prezinți, mai ales pentru cei care poate că nu prea te cunosc …

Mă numesc Irina Cojar, îmi pare bine! (râde) Hmm… Nu am făcut niciodată caz din faptul că sunt actriță și că joc la Teatrul Național… Mie îmi place normalitatea. Lupt cu ego-ul meu și încerc să fiu un om normal. Am învățat asta de la doamna Ileana Stana Ionescu, colega mea de scenă pe care o admir enorm și care este un model pentru mine. Dumneaei este un om de o modestie fantastică. Deși este o actriță colosală! Și am mai învățat asta și de la familia mea. Noi nu am avut niciodată dorința asta de a ne “împăuna”… Cred că activitatea mea spune tot ce e de spus și nu cred că trebuie să vorbesc eu prea mult despre mine…

 

A început stagiunea. Cum a fost întoarcerea din vacanță?

Foarte frumoasă! Am început foarte frumos stagiunea. Am început cu o premieră, Două pe față, două pe dos în regia domnului Ion Caramitru. Acum urmează să plecăm și în turneu… Un început de stagiune plin dar foarte frumos… Urmează să reluăm și Idolul și Ion Anapoda curând. Doamna Ileana Stana Ionescu s-a retras din activitate și urmează să o înlocuiască cineva.

 

În Două pe față, două pe dos ai un personaj destul de complicat…

Foarte complicat. Și pe care mi-a fost foarte greu să-l iubesc. Așa cum îți spuneam și înainte de interviu, foarte greu am iubit-o pe Liza. Pentru că în accepțiunea tuturor nu prea poți să fii de acord cu astfel de acțiuni, dar când i-am descoperit de fapt durerea și suferința, atunci am început s-o iubesc. Am descoperit de fapt că acțiunile ei nu vin din rea voință, ci pur și simplu pentru a atrage atenția surorii ei… Fiindcă ea doar asta vrea. Provenind dintr-o familie destrămată, ea simte că singura care ar putea să-i ofere iubire și înțelegere e sora ei. Care e și preferata familiei… Și de aici disperarea asta de a-i atrage atenția cumva… Două pe față, două pe dos tratează 5 tipuri de singurătate. Și teama asta de singurătate pe care o avem cu toții. Și de aici vine și strigătul de durere al Lizei. De aici și acțiunile haotice pe care le face… Pentru că mai apoi își dă seama de ce-a putut să facă și vine și își cere iertare pentru tot…

 

E cumva o responsabilitate mai mare să faci un rol negativ, să joci un personaj care nu se face ușor iubit de public?

Nu știu dacă neapărat o responsabilitate mai mare. Toate rolurile sunt o responsabilitate. Ceea ce trebuie să faci e să găsești omenescul. Eu asta fac, încerc să văd ce este în sufletul fiecărui om pe care încerc să-l creez și-l aduc pe scenă. Pentru că, de fapt, asta ne apropie pe noi oamenii. Momentul în care ne deschidem sufletul. Iar asta este o formă prin care eu îmi deschid sufletul față de public… Asta este marea mea responsabilitate, indiferent de personaj.

 

Te-ai îndoit vreodată că ai ales meseria potrivită?

Nu, niciodată. Chiar dacă aș lua-o de la capăt, tot actriță aș fi. Mai ales că am crescut în familia în care am crescut. Practic, am crescut în teatru… Mai ales că meseria asta nu doar că-ți dă posibilitatea să dăruiești ceva oamenilor – și asta este cea mai mare satisfacție! – dar te și îmbogățește foarte mult interior. Te îmbogățește ca om. Și începi să înțelegi lucruri despre cei din jurul tău. Pentru că te face mult mai atent la ce se întâmplă cu oamenii din jur. Și încerci să găsești cauzele din spatele acțiunilor lor…Ok, un om poate să țipe la tine, să vină să te înjure. Dar tu trebuie până la urmă să vezi care e cauza. Care e strigătul lui de durere din spatele a ceea ce face…

 

Te transformă actoria în psiholog?

Da. Pentru că începi să percepi lucrurile din jur altfel. Mult mai atent, mult mai profund. Și cu mai multă compasiune față de oameni…

 

Te transformi tu ca persoană o dată cu fiecare personaj?      

Așa e, fiecare personaj lasă o amprentă asupra ta ca om. Pentru că descoperi în tine lucruri noi. Alte laturi ale tale… Bunicul meu, Ion Cojar, spunea că în tine se află toate personajele. Și așa e… Eu am descoperit-o pe Liza în mine. Am descoperit o persoană monstruoasă. Te schimbă fiecare rol. Îți dă foarte mult de gândit. E o provocare… Și așa ne dăm seama și ce capacități interioare avem, ce posibilități fantastice există în noi…

 

Te-ai gândit vreodată să calci pe urmele bunicului tău și să încerci și meseria de regizor?

O, da! Când eram copil ăsta a fost primul lucru pe care mi l-am dorit, să fiu regizoare. Și bunicul a spus nu. Că nu e meserie pentru femei… Și apoi m-am îndreptat către actorie. El era de părere că trebuie să ai foarte multă forță ca să stăpânești niște personalități puternice. Cum erau de exemplu pe atunci Tamara Buciuceanu, Ileana Stana Ionescu, Radu Beligan, Gheorghe Dinică, toți actorii mari. Îți trebuia un caracter foarte puternic. Un bagaj cultural fantastic. Ori eu eram o copilă firavă. Și nu m-a încurajat bunicul spre regie. El de fapt nu m-a încurajat nici spre actorie. Eu am făcut informatică în liceu. Și el mi-a zis Mergi pe drumul ăsta. E mai bine plătit, nu e lupta asta continuă, nu te vei lovi de numele ăsta… Pentru că oamenii care n-au reușit să lovească în mine, s-ar putea să lovească în tine. El a încercat să mă protejeze. Dar eu nu și nu. Am mers înainte cu încăpățânare. Și nu-mi pare rău. Chiar nu-mi pare rău!

 

Există vreun personaj la care-ți stă gândul? Sau vreo poveste din care ai dori neapărat să faci parte?

Mi-am dorit foarte mult la un moment dat să fac Julieta. Dar nu mai e cazul (râde). Și nu, eu nu am chestia asta să-mi doresc eu neapărat un rol. Încerc să găsesc mereu bucuria fiecărui rol și să găsesc ceva aparte în fiecare personaj. Pentru mine toate personajele sunt la fel de importante, și cele principale și cele secundare…

 

De ce foarte mult teatru și ceva mai puțin film?

Îmi place mai mult legătura asta directă cu oamenii. Este o energie fantastică pe care o simți pe scenă. Mai ales când joci în Sala Mare, e o energie incredibilă… Ori la film e altfel. Tragi duble până iese ce trebuie. Dar teatrul e viu. Teatrul e moment. Dacă ai ratat momentul e bun ratat. E adevărat, poți să redresezi pe parcurs. Dar de aici vine frumusețea… Și cea mai mare satisfacție pentru mine este la final, la aplauze. Nu există cuvinte care să descrie senzația pe care o ai când vezi că oamenii râd sau plâng sau strigă Bravo! din sală… Ai senzația că ai dăruit o bucățică din tine și a ajuns la oameni și ei pleacă acasă cu o părticică din tine în sufletul și în mintea lor.

 

Ce poveste ar trebui să spună un film ca să te atragă totuși pe platoul de filmare?

Mi-ar plăcea să văd mai multe povești de iubire. Povești cu oameni… Și asta îmi place, că la noi încă se mai fac povești cu oameni. Pentru că mă uit la filmele americane și văd numai roboți și tehnologie și efecte speciale… Nu mai e vorba despre oameni. Văd actori mari, cu niște capacități fantastice, jucând roboți. Ceea ce este foarte păcat. Pentru că ne îndepărtăm de la esența noastră. De la ce e omenesc în noi…

 

Cred că se întâmplă o groază de lucruri neprevăzute pe scenă. Și unele chiar fac și deliciul publicului… Ne povestești și nouă ceva amuzant din ce ți s-a întâmplat pe scenă de-a lungul timpului?

Da, se întâmplă multe lucruri. Mai uităm texte… De exemplu îmi vine acum în minte un moment de la Idolul și Ion Anapoda, cu doamna Ileana Stana Ionescu. Dumneaei trebuia să se ia de domnul Hasnaș și să-i spună Ce fel de pensionar ești dumneata? Și nu-i venea cuvântul pensionar. Și eu din spate șopteam pensionar, pensionar, pensionar… Și o dată am auzit-o zicând, așa pe ton Ce fel de pensionar ești dumneata, domnule Aristotel Matac? Și se tot întâmplă lucruri de genul. Și asta dă firesc. Accidentele de genul ăsta dau firesc și naturalețe unui spectacol 🙂

 

Dar a fost și vreun moment în care s-a întâmplat să-ți fie teamă?

O, cum să nu! Când am început eu să joc, eram o persoană foarte timidă. Pe mine teatrul m-a ajutat enorm să-mi înfrâng timiditatea… Și la început îmi era foarte greu să urc pe scenă. Îmi venea să vomit și mă blocam, pur și simplu. Mulți ani am lucrat cu blocajul ăsta, până să-mi găsesc libertatea pe scenă. Și asta s-a întâmplat când un prieten de-al meu regizor mi-a spus Trebuie să te simți pe scenă ca la tine acasă. Atunci am înțeles chestia asta și mi-am învins teama…

 

Se simte publicul când vine prea încărcat de cine știe ce supărări?

Se simte la începutul spectacolului. În primele minute se simte cumva tensiunea. Dar după ce îi iei cu tine în poveste se relaxează, te urmăresc… Totul e să reușești să-i iei cu tine… Chiar ne spuneau profesorii în facultate, pe vremea când nu existau telefoanele mobile de azi, că în momentul în care simți publicul că se foiește în scaune, ai o problemă. Acum e altfel. Când îi vezi în telefoane, atunci ai o problemă. Înseamnă că nu i-ai luat cu tine în poveste. Și e tot mai greu. Pentru că suntem toți dependenți de telefoane. Și e foarte greu să atragi oamenii și sa-i ții atenți la povești de suflet… Plus că da, fiecare vine cu problemele lui de acasă… Foarte multă lume caută în exces comedia, nu mai caută drama. Fiindcă vin să se destindă și să uite de griji… Mi se pare mult mai greu să faci teatru acum decât era pe vremuri, când oamenii veneau altfel la spectacole. Se pregăteau, se găteau, veneau frumos îmbrăcați… Era un eveniment, cu adevărat. Acum lumea vine altfel la teatru… Și dacă reușești să-i iei din prima cu tine e mare lucru! Și să-i scoți din telefoane…

 

…și să-i faci cumva să nu mai aducă mâncare în sală, nu? Pentru că eu observ tot mai des oameni ronțăind la spectacole și mă enervează îngrozitor…

Te cred. Și dacă ai știi cum percepi de pe scenă… Te afectează îngrozitor. Pentru că tu acolo îți pui sufletul pe tavă și când auzi foșnăitul ăla te întrebi inevitabil Ce-am greșit? Ce n-am făcut bine? De ce n-au mers cu mine? E îngrozitor de greu. Și văd și-n ochii colegilor mei de multe ori panică… Citesc aceeași întrebare: Ce n-a mers bine?

 

Noi mergem la teatru ca să ne deconectăm de la cotidian. Dar tu? Cum reușești tu să te rupi de toată agitația asta de zi cu zi?

În primul rând citind. Îmi place foarte mult să citesc. Apoi, mi-am luat o căsuță la Mogoșoaia și mă ocup de flori. Îmi plac foarte mult florile. Și-am studiat mult pe tema asta. Mi-am luat cărți și-am citit o groază. Știu exact cum trebuie să îngrijesc fiecare floare. Îmi place să stau cu mâinile în pământ. Îmi place să tund iarba. Am patru căței… Mă fascinează natura… Așa mă deconectez eu. Nu-mi place să mă uit la televizor, chiar deloc. Nu mă atrage sub nicio formă toată negativitatea asta de la știri, din media…

 

Ai să ne recomanzi o carte?

Am terminat de curând Cartea despre ego a lui Osho, care e foarte interesantă… Apropo de ce spuneam de lupta cu ego-ul la început. Iar acum citesc o carte la fel de interesantă, Multe vieți, mulți maeștri, scrisă de Brian L.Weiss. Îmi plac foarte mult cărțile de psihologie, de dezvoltare personală. Și mă ajută foarte mult în meserie.

 

Dar un spectacol în care nu joci și pe care ni l-ai recomanda? Ca să facem și concurenței puțină reclamă…

Hmm… Mi-a plăcut mult Ivanov, la Teatrul Bulandra, în regia lui Andrei Șerban. Dar l-am văzut mai demult, nu cred că se mai joacă… În ultima perioadă nu prea am mai ieșit… Dar Ivanov chiar mi-a plăcut foarte mult…

 

Cum mai stai cu limba coreană?

Sunt la nivel de începători, deocamdată. Dar am foarte mulți prieteni coreeni care mă ajută și mă încurajează. E foarte grea limba asta, dar nu imposibil de învățat. Și e o lume aparte. Am descoperit cultura asta asiatică care e fantastică. Total diferită de a noastră… Deși probleme esențiale sunt aceleași, restul e atât de diferit… Am fost anul trecut acolo și a fost incredibil… Ei sunt dominați de confucianism, unde contează foarte mult familia și colectivismul. La noi, în occident, totul se bazează foarte mult pe individ. Acolo nu. În Coreea, ei sunt în stare de orice pentru familia lor… Și bătrânii sunt foarte respectați. Ei nu ies niciodată din cuvântul bătrânilor…

 

Cât de mult contează să cunoști alte culturi, mai ales în meseria voastră?

E foarte important. Cum spuneam problemele esențiale umane sunt aceleași. Dar formele diferă fantastic. Dacă ești atent la formele diferite prin care se manifestă oamenii, nici n-o să-ți vină să crezi… De multe ori coreenii sunt speriați când vin la noi. Noi suntem mult mai liberi în gândire decât ei. Ei sunt mai altfel… În schimb ei mai știu spre exemplu să facă curte unei femei. Au răbdare cu fetele… Nu e toată chestia asta sexuală atât de scoasă în evidență cum e în Occident… Sunt altfel. Și ei își doresc să fie iubiți, la fel ca și noi. Doar că au alt fel de a-și manifesta iubirea… Băieții sunt foarte atenți. Am văzut pe stradă băieți stând în genunchi și legând șireturile fetelor. Ori la noi n-ai să vezi așa ceva… Am văzut băieți care și-au scos pantofii și i-au dat fetelor care aveau o rană la picior, iar ei mergeau desculți pe stradă… Esența este aceeași, iubirea. Dar forma diferă…

 

Se mai spun povești în teatru, așa ca altă dată? Sau și teatrul se grăbește în secolul 21?

Se grăbește. Și din păcate mulți regizori tineri nu prea mai pun accent pe lucrul cu actorul. Nu prea se mai face chestia asta… Vedem într-adevăr foarte multe efecte, vedem imagini… Dar de foarte multe ori se simte discrepanța dintre imagini și efecte și lucrul cu actorul… Ori asta e o măiestrie, să știi să lucrezi cu actorul. E foarte important. Fiindcă până la urmă prin actor atragi, prin problemele omenești… Bunicul meu, înainte să moară, mi-a spus un lucru: Puiule, un spectacol fără omenesc sau un personaj care n-are nimic omenesc în el, e mort. Fiindcă asta atrage omul la teatru. El vine să se identifice cu ce-i acolo, pe scenă… Ori dacă prin actor nu trece nimic și nu ajunge nimic la sufletul lui, degeaba vede niște efecte speciale frumoase…

 

Ce-ai schimba la felul în care se face teatru azi?

M-aș duce mai mult spre omenesc…

 

S-a pierdut componenta asta umană din teatru în timp?

Da. Cred că da. Din păcate…

 

Ce n-ai schimba?

Hmm… Fiecare timp vine cu forma lui de exprimare artistică… N-aș schimba nimic. Doar că exact ce-am spus, aș merge mai mult spre problemele umane…

 

Un regizor pe care-l vânezi de mult timp?

Mi-ar plăcea să lucrez cu Alexandru Dabija. Și acum văd că Nae Caranfil s-a apucat să facă și teatru. O să aibă o premieră și aici, la Național. Cu Nae Caranfil mi-ar plăcea să lucrez. El mi-a fost profesor în facultate la actorie de film. Din păcate a fost doar un an și nu ne-am putut bucura foarte mult de el. Dar e un om foarte special cu care mi-ar plăcea foarte mult să lucrez.

 

Actorii tăi preferați?

Of… sunt mulți. Așa cum am spus, Ileana Stana Ionescu, care rămâne actrița mea de suflet. Bunica mea pe care am adorat-o, Raluca Zamfirescu. Tamara Buciuceanu. Gina Patrichi mi-a plăcut mult. Dan Puric, cu care am o relație foarte specială și de la care am învățat foarte mult. George Constantin iarăși mi-a plăcut mult. Constantin Rauțchi, care era fantastic. Era genial! A făcut bunicul meu Hagi Tudose cu el. Era un actor foarte, foarte bun! Domnul Caramitru, cu care am lucrat acum în postură de regizor la Două pe față, două pe dos și de la care iar am învățat foarte mult. Mai ales că dumnealui știe foarte bine să desfacă un text. Are o tehnică fantastică…

 

…și contează foarte mult să știi ce să faci cu un text, nu-i așa?

Contează foarte mult cuvântul. Și ce este în spatele cuvântului. Domnul Caramitru tot timpul ne spune Hai să vedem ce este în spate! Noi numim asta în actorie planul doi. Pentru că de multe ori rostim ceva, dar subtextul e altul. Și domnul Caramitru mereu ne provoacă să găsim paradoxul dintre ceea ce se spune și ceea ce e în planul doi…

 

Prin ce se definește un actor bun, până la urmă? Pentru mine personal ține de emoția pe care o simt atunci când sunt în sală…

Păi despre asta e vorba! Despre ceea ce transmiți… Bunicul mei îi numea actori proteici pe cei care trec prin ei totul. Sunt și actori tehnici buni, care nu trec prin ei nimic, dar au o tehnică foarte bună și te iau cu ei așa… Dar actorii care trec prin filtrul lor interior totul sunt cei care strălucesc…

 

Nu te afectează la un moment dat să treci totul prin tine?

E greu. E foarte greu. După fiecare spectacol ajungi foarte obosit acasă. Pentru că e totuși un consum psihic acolo pe scenă. E greu… Să plângi, să declanșezi niște sentimente… E foarte greu. Da, faci apel la imaginație, la experiența ta… Dar totuși e un consum psihic și e obositor…

 

E teatrul un mod de a ne învăța – și pe cei din public, și pe cei de pe scenă – niște lecții fără a trece neapărat prin situații reale de viață?

Este… Din orice experiență poți învăța. Din teatru, dintr-o carte, dintr-un film… Totul e să fii deschis și să înțelegi ce-i de înțeles… E adevărat, o experiență trăită te modifică altfel și înțelegi altfel lucrurile. Dar înveți multe și din teatru și din celelalte povești cu care vii în contact…

 

Ești superstițioasă?

Nu. Deloc.

 

Dar în destin crezi?

Da, cred fantastic. Și cred că fiecare om are drumul lui în lumea asta… De asta eu nu cred în concurență sau în invidie… Eu cred că fiecare om are locul lui, drumul lui… Și Dumnezeu mi-a demonstrat pe parcurs că are să-ți dea lucruri foarte frumoase. Totul e să ai răbdare…

 

Ce te face să alegi un rol, înainte de orice?

În primul rând, să fie bine scris. Să aibă ceva să declanșeze în mine niște sentimente, niște credințe… Ți-am spus, cu Liza mi-a fost foarte greu să mi-o apropii. Dar până la urmă tot am reușit să o iubesc. Am reușit să găsesc în ea ceva care să mă motiveze să-i dau dreptate.

 

Apropo de Liza, tricotezi?

Nuuu. Iar lucrul acela dezlânat pe care l-ai văzut în spectacol este propria mea operă. Așa tricotez eu… Deși bunica mea tricota și a încercat să mă învețe… Eu tricotez doar vieți la teatru…

 

Gătești?

Nu prea… Dar dacă am poftă de ceva deschid internetul și găsesc tot ce-mi trebuie pe internet și-mi fac toate plăcerile. Nu, gătitul nu-i o pasiune pentru mine.

 

Te recunoaște lumea pe stradă?

Uneori da, alteori nu… Nici nu știu dacă-mi doresc… Eu nu fac meseria asta ca să mă recunoască lumea. Eu o fac pentru bucuria pe care o aduce. Teatrul nici nu e un mediu pentru toată lumea, așa cum e filmul sau televiziunea. Trebuie să ai un bagaj cultural pentru teatru, să fii un om de un anumit nivel. Și atunci nu toată lumea gustă teatrul… Dar uneori da, mă recunosc spectatorii… 🙂

 

Cât de mult contează feedback-ul după un spectacol? Cât de important e ca oamenii să împărtășească ceea ce simt după ce pleacă de la teatru? Pentru că până la urmă trăim în epoca social media și e foarte simplu să împărtășești astfel de impresii și să-i lași pe ceilalți (potențiali) spectatori și pe actori să știe că ți-a plăcut, dar totuși foarte puțini o fac…

Contează. Pentru că eu fac meseria asta pentru oameni. Și dacă oamenilor le-a plăcut și au plecat cu o bucățică din mine, contează foarte mult. Noi de asta și suntem atenți întotdeauna să vedem care este feedback-ul la avanpremieră, unde vin prietenii noștri, cunoscuții, familiile… Apoi vine premiera. Feedback-ul la spectacolele cu criticii e de alt tip… Apoi vine publicul plătitor, și din nou feedback-ul e diferit… Și contează să vezi la fiecare tip de public unde reacționează lumea. Unde se râde, unde se aplaudă… Unde stau atenți și ascultă… Pentru noi sunt foarte importante lucrurile astea… Și exact cum spuneai, mă uitam acum pe MyStage, site-ul prin care se vând bilete la spectacolele noastre. Și am observat că foarte mulți oameni scriu atunci când au păreri negative, în timp ce spectatorii care ar avea lucruri bune de spus nu prea scriu… Și da, contează. Contează foarte mult pentru că noi facem meseria asta pentru ei, pentru public. Eu nu fac asta nici pentru premii, nici pentru faimă. Am făcut-o întotdeauna pentru oameni, pentru a dărui bucurie…

 

Cum e când încep oamenii să plângă în sală?

E greu. Te simți un pic vinovat… De exemplu la Idolul și Ion Anapoda văd foarte multă lume plângând în sală la final. Și-mi zic O, Doamne, i-am făcut să plângă… Apoi îți dai seama că de fapt ai ajuns la sufletul omului… Mai ales că acolo nu cred că sunt lacrimi de tristețe. Fiindcă spectacolul se termină cu frumos, cu iubire, cu lumină către Dumnezeu…

 

Și au cam dispărut din viața de zi cu zi frumosul și iubirea, nu-i așa?

Cam da, din păcate. Nu mai avem timp. Suntem angrenați în fuga asta pentru supraviețuire. Și atunci uităm. Uităm să privim cerul, să privim soarele, florile, copiii… Uităm să zâmbim. Mă uit pe stradă și văd că oamenii nu mai zâmbesc. Am fost în Coreea, am fost în alte țări… Oamenii zâmbesc pe stradă, se bucură unii de alții… De ce să nu vedem partea frumoasă a lucrurilor. Frumosul din noi și din jurul nostru. E păcat!

 

Dacă ai putea avea orice super-putere din lume, ce-ai vrea să poți face?

Aș vrea să pot da tuturor oamenilor iubire. Pentru că eu cred că cel mai important lucru pe lumea asta este iubirea. În rest, nu luăm nimic cu noi la final. Doar iubirea și lecțiile pe care le-am învățat în viață…

 

 

 

 

 

Just a reminder: Opiniile exprimate de către persoanele intervievate sunt strict personale și nu reflectă poziția Cultural.21 față de situațiile, persoanele sau faptele în discuție 🙂