Vlaicu Vodă. Doamna și voievodul…

Tot încerc să găsesc introducerea potrivită pentru povestea de față și nu reușesc. E drept că n-am mai scris pe blog de la terasă până acum, e drept că m-a cam ajuns oboseala și e drept că trec printr-o perioadă în care se întâmplă să-mi găsesc mai greu cuvintele… Așa că azi am să trec direct la subiect…

Am fost în seara asta la Vlaicu Vodă, deja faimosul – și pe alocuri controversatul – spectacol pus la cale de Teatrul Excelsior în Piața Constituției. Și nu, n-am să deschid subiectul controverselor și nici n-am să intru pe teritoriul a ce mi s-a părut mie că n-ar fi bine… Nu e treaba mea. Fiindcă încă nu vreau să cedez tentației de a mai spune și răutăți din când în când… Și fiindcă așa cum vă spuneam, aș vrea să nu mă întind inutil la vorbă astă seară… Așadar, să vorbim despre lucruri faine, da?

Vlaicu Vodă e un spectacol complicat, din multe puncte de vedere. Și e dus la bun sfârșit cu multă pricepere, deși din ce-am auzit eu n-a fost neapărat ușor… Și are ceva al lui spectacolul ăsta. Are poezie. Și la propriu și la figurat. Are o simplitate frumoasă ascunsă în detalii. Decor mișto. Valabil și pentru costume. Muzică live. Culoare. Mesaj. Un oarecare mister. Nostalgie…

Și da, eu am fost la Vlaicu Vodă în seara asta din același motiv pentru care am convins-o pe mama să mă ia cu ea și mâine seară. Distribuția. Erau trei oameni pe care abia așteptam să-i revăd. Trei actori care-mi plac mie mult de tot. Și astă seară au jucat doi dintre ei… Isabela Neamțu, care conturează o Doamna Clara fenomenală. Și Gavril Pătru, în pielea unui Vlaicu Vodă exact așa cum mi-l imaginam. Două roluri al naibii de grele, pe care îndrăznesc să cred că doar ei le-ar fi putut face așa! Da, știu că sunt 3 distribuții și nu mă îndoiesc că toți sunt buni. Dar pentru mine ei sunt cei pe care i-aș fi văzut din prima în rolurile astea dacă aș fi fost regizor… Două roluri care cer mult de la oamenii care și le asumă. Și cum se întâmplă să și le asume doi actori parcă mult prea generoși, publicul e mai mult decât privilegiat. Două roluri care le oferă celor doi șansa de a ne demonstra once again că nu sunt mulți care pot să facă ce fac ei pe scenă. Două partituri care mie-mi vor rămâne în minte – și mai ales în suflet – mult timp de-acum încolo

Nu, poate că Vlaicu Vodă nu-i un spectacol pe deplin perfect. Dar pentru mine chiar nu mai contează. Pentru că vorbim de o doamnă și un voievod supercalifragilistici. Doi oameni a căror privire te face să te cutremuri când citești tot ceea ce zace în inimile lor. Emoție. Forță. Și-n același timp o sensibilitate pe care pun pariu că nu poți să o joci, ci doar s-o simți. Ei sunt perfecți și punct. Și mâine chiar n-am de gând să plec până nu-i bat la cap pentru un autograf 🙂 Și până atunci, vreau să le mulțumesc pentru seara asta! Abia mi-am stăpânit lacrimile și nu o dată. Și Doamne, cum a fost momentul rugăciunii! Aș revedea spectacolul de o sută de ori numai pentru momentul ăla…

Dar am zis că nu mă întind la vorbă, și tot am scris ceva… Și e târziu… Așa că mă opresc aici. Mulțumesc încă o dată, oameni frumoși!

PS: Mai e un om frumos care n-a jucat în seara asta, pe care-mi doream mult să-l văd și despre care vă spun fără niciun dubiu și chiar fără să-l fi văzut în pielea lui Mircea că sigur face un rol genial: Radu Micu 🙂

PPS: Vă las mai jos o „mostră” furată de la Eveline Păuna, ca să vedeți și voi cam despre ce vorbesc…