Am fost într-una din zilele trecute la film și-am văzut Loving Pablo. Nu pentru că auzisem multe despre film și nici pentru că aș fi văzut Narcos (căci n-am văzut nici măcar un sfert de episod!) și aș fi simțit acum nevoia să fac o comparație. Am vrut să văd filmul pentru că mie îmi place mult Javier Bardem. Și da, e un film bun și o să vă povestesc imediat și de ce cred eu asta.

Loving Pablo nu e un alt film despre Pablo Escobar. E un film despre Pablo Escobar bazat pe povestea adevărată a jurnalistei Virginia Vallejo, cea care i-a fost amanta – și oare am putea spune și călău? – probabil celui mai celebru traficant de droguri din istorie. E un film sincer, cumva. Un film dur, da. Aspru. Pe care poate că nu mi-aș dori neapărat să-l revăd. Dar care-l prezintă nu doar pe traficantul Escobar, ci și pe omul Pablo… Un film care umanizează personajul acesta monstruos, fără a-i găsi scuze și fără a te face să empatizezi vreun pic cu el… Un film care ne reamintește că și cei mai de temut oameni din lume sunt totuși oameni. Cu fricile, cu slăbiciunile și cu sentimentele lor… Un film care te face să te întrebi încă o dată dacă cei răi se nasc așa sau viața-i face diabolici pe parcurs…

Și e despre o groază de lucruri filmul ăsta… Loving Pablo vorbește – uneori cu o franchețe poate prea explicită, alteori cu note de umor bine venite în peisaj – despre familie, despre loialitate, despre politică, despre iubire și riscurile aferente, despre nepăsare și despre consecințe… Și da, Loving Pablo e încă un argument în favoarea geniului lui Javier Bardem. Fiindcă nu cred că mi-s eu subiectivă când spun că tipul chiar e bun. E unul dintre puținii actori de film care pe mine mă conving no matter what. Unul dintre actorii aceia care strălucesc mai puternic cu cât își asumă partituri mai dificile. Și nu, sigur nu-i tocmai la îndemâna oricui să se transforme în Pablo Escobar și să-i iasă atât de bine!

Dar sincer, cred că cel mai bine mergeți voi la cinema și vedeți filmul. Nu, nu e neapărat un film foarte de public, trebuie să vă spun asta. Are părțile lui – pe deplin necesare și justificate – care șochează puțin privitorul… Dar are și o anumită poezie dincolo de violență. Și o distribuție foarte mișto. Și vorbește oarecum despre o realitate pe care poate că ar trebui să o știm și noi…