Nu știu dacă ați aflat, dar Teatrul Excelsior se laudă începând de zilele trecute cu un spectacol nou în repertoriu, și anume Arlecchino și pierdutele iubiri. Un spectacol foarte fain, pe care mă bucur că l-am descoperit și pentru care nu-mi pare deloc rău că am înfruntat frigul înspăimântător de miercuri seară 🙂

Și trebuie să vă spun că e neapărat să vedeți nebunia asta! Pentru că Arlecchino și pierdutele iubiri e un spectacol de Commedia dell’Arte… with a twist. O poveste pe cât de incredibilă, pe atât de plină de haz și de încurcături delicioase. O punere în scenă oarecum minimalistă și totuși atât de bogată, născută în primul rând dintr-o viziune regizorală cu ștaif (de care înțeleg că se face responsabil dl. Enrico Bonavera). O lecție de actorie predată cu modestie de mulți dintre cei de pe scenă. Un spectacol fain, ce să mai… Un spectacol despre iubire, făcut cu iubire. Un spectacol clasic și în același timp foarte modern. Jucăuș, și totuși cu morală. Un spectacol care-ți bucură sufletul și te face să te deconectezi pentru o oră și jumătate de la grijile de zi cu zi… Un kind reminder că teatrul încă mai poate și mai știe să fie și așa. Frumos, simplu, fidel față de autor și public deopotrivă…

E o bucurie să mergi la teatru și să te răsfeți cu povești care păreau de mult uitate. Și costume din alte vremuri. Și culoare, și muzică, și magie. E o bucurie să vezi cu câtă bucurie urcă oamenii ăștia pe scenă! Fiindcă nu, Arlecchino și pierdutele iubiri nu e unul dintre spectacolele prea ușor de jucat. Dar e jucat bine. Și aplauzele furtunoase de la final de spectacol au confirmat asta! Toți sunt buni și toți își creionează personajele cu mult aplomb. Și nu vorbim de personaje cărora le poți da viață cu una, cu două… Și trebuie să vă spun că Aida Avieriței e superbă în rolul lui Arlecchino. Are fix energia care trebuie, are dezinvoltură și stăpânește fără pic de ezitare partitura asta care cere un soi aparte de talent: cel pentru comedie. Mulțumesc Aida pentru tot ce-ai făcut tu pe scenă! 🙂 Și mai e cineva care mi-a atras – din nou! – atenția în spectacolul ăsta. Da, probabil că dacă v-ați aruncat deja un ochi pe distribuție ați ghicit că e vorba de Radu Micu. Același Radu Micu care m-a cucerit în Iluzia Comică. Și care regret nespus că n-a jucat în cele două seri de Vlaicu Vodă în care am fost și eu în Piața Constituției, fiindcă așa cum vă spuneam și atunci la finalul poveștii despre nebunia aia frumoasă pusă la cale tot de Excelsior (poveste pe care o găsiți aici) pun pariu că a făcut un rol genial. La fel cum s-a întâmplat miercuri seară în Arlecchino și pierdutele iubiri unde a demonstrat încă o dată că-i unul dintre cei mai buni. Se face ușor iubit de public, căci are o lejeritate aparte în joc. Își iubește meseria și asta se vede cu ochiul liber. Și între noi fie vorba, nu cred că-i la îndemâna oricui să-l personifice pe Orazio așa cum se cuvine. Pentru că e unul dintre acele roluri pentru care e imperios necesar să știi cum să jonglezi cu umorul astfel încât totul să rămână mereu în echilbru. Nu, Commedia dell’Arte nu-i pentru oricine. Așa cum ziceam, e ușor să-ți pierzi echilibrul și să te îndrepți spre ridicol ori spre superficial, iar asta poate face ca magia poveștii să se destrame… Dar nu-i cazul aici, căci Radu domină cu dibăcie scena în spectacolul ăsta și asta e mare lucru!

Așadar și prin urmare, eu zic să vedeți când se mai joacă Arlecchino și pierdutele iubiri și să mergeți să vedeți despre ce vorbesc. Un spectacol mișto de văzut cu mic, cu mare. Un spectacol cum mie mi-ar plăcea să fie mai multe. O poveste foarte bine spusă de niște oameni foarte pricepuți și inimoși, care va reuși cu siguranță să vă încălzească sufletul în orice seară rece de toamnă…